Acum

Acum , repetitiv, parte din viața mea și totuși fără de timp.
Revin constant la acest cuvânt fără de sens, ce imediat își pierde valoare odată rostit, odată conștientizat.
Îmi doresc să îl prind de mâinile-i precum aripile de înger, să îl strâng la piept și să-l ascult până la capăt. Să îl cuprind în puținul său timp și să-ncerc să-l dilat în amintiri.
Să știu că acum te am, te simt, te iubesc.
Să mă bucur de tine acum, așa ,și astfel, și totuși diferit față de cel din secunda următoare ce-l va spulbera.
Și totuși această iluzie, și această falsă speranță mă țintuiește și mă deprimă, mă împinge spre trecut și uită de viitor... și uite așa mă umple de dor .

Introspecție

Ora 20.00. În sfârșit, închei programul de lucrul pe ziua de astăzi. Sunt obosită, dar fericită. Ei mă așteaptă afară, se joacă. Ne urcăm în mașină și ne gândim ce avem de cumpărat ( scurt) de la Lidl. Înghețată, desigur. Și alte câteva pe lângă. Pe drum povestim ce a fost mai amuzant pentru fiecare dintre noi. Nu apucăm multe, că trebuie să coborâm.

Ora 20.15. Înainte să intrăm, văd un bărbat destul de în vârstă, până în 60 de ani, căutând în coșul mare de gunoi de la intrare. Mă uit insistent, nu știu ce caut să văd la el, și observ că a scos un șervețel aproape mototolit și l-a desfăcut mulțumit. Scurt ne privim, și intru. Mă gândesc dacă să îi cumpăr o pâine, însă uit imediat furată de gândul de a-i lua Taniei vafe.

Ora 20.33. Plecăm de la Lidl, și fugitiv, cerând ghiozdanul, Cristi își da seama că nu e niciunde. Se gândesc că l-au uitat în parc, însă e ca și cum nici nu ar fi existat vreodată. E nervos și se grăbește să ajungă pe banca pe care au stat. Degeaba încerc să îl liniștesc, e supărat. Are dreptate. Treptat, și eu conștientizez că s-a pierdut și telefonul , și bateria externă. Tania în naivitatea ei, dă să plângă după stickers. Habar nu are...

Ora 21.20. Deja ne-am plimbat și cu mașina, și pe jos , prin tot parcul, și în toate cartierele din jur. Am sunat, am căutat și în coșurile  de gunoi, am întrebat diverse persoane din zonă. Nici urmă. Tensiunea și uimirea crește. Cum e posibil? Chiar nu putea să sune cine l-a găsit? E furat. Telefonul e închis deși avea baterie.

Ora 21.35. Gata, mergem acasă. Dezamăgiți. Nedumeriți, de greșeala noastră, de nesimțirea altora. Îmi dau seama cât de mult a contat acel telefon pentru mine, primul telefon cumpărat cash. Era vechi, avea deja 3 ani. Și amintirile din el erau vechi, dar erau valoroase.

Ora 22.00. Îmi amintesc de primul meu telefon. Nokia 3100, acea cărămidă scăpată de la etajul IV de câteva ori, pe care o încărcam săptămânal. Tata mi l-a adus. L-a găsit  în fața aprozarului. Am fost atât de fericită! 17 ani, primul telefon. Și totuși a fost telefonul cuiva. Nu știu dacă a întrebat persoanele din jur, sau dacă a luat în calcul varianta de a-l duce la poliție.

Ideea e că astăzi mi s-a furat un telefon.

Karma, Dumnezeu, destinul, spune-i cum vrei! S-a întors spre mine 16 ani mai târziu.

Mă gândesc și aștept suficiente alte palme ce stau să vină. Le merit.Le conștientizez cât pot. Încerc să le îndrept cât pot.

Sper doar că tot ce am făcut bine , să se oglindească de asemenea în viața mea din viitor!

---

De 8 ani împreună

De curând s-au împlinit 8 ani de când te-am luat de mână și ți- am zis : "Hai! Hai să fim o familie împreună! "

Nu știam exact ce înseamnă asta, cum nici tu nu puteai defini. În schimb, ceva din noi sau poate dincolo de noi, știa.

La nuntă, am ascultat de povești batrânești și am respectat pe cât posibil tradiții fără sens. Poate acesta este și motivul pentru care mă uit acum la pozele cu noi doi , mire și mireasă, văd o cucoană cu un coc urât și o rochie prea elegantă, și un băiat ușor speriat cu un costum cu un număr mai mare.

Și totuși în acea zi, nu ne-am simțit așa cum ne vede acum ochiul critic, dimpotrivă: două suflete pereche, care visează împreună.

În timp, dincolo de spațiu, am așteptat cu sufletul la gură și cu sacrificii copilul nostru, am condus pe ultimul drum doi părinți, și am crescut împreună, zi de zi, o familie. Uneori cu lacrimi, uneori cu chicote de râs, uneori oftând, uneori aspirând la mai mult. Dar mereu împreună!

Și cum nu ne recunoaștem în ce am fost la început? Poate pentru că eram alor noștri! Ne-am redescoperit în acest timp împreună, și putem să ne declarăm proprietarii propriului suflet!

Și de ce în această zi, și nu pe 25 septembrie?!

... pentru că astăzi, ochii Taniei mi-au amintit motivul pentru care suntem împreună- pentru fericirea ei, și implicit a noastră!

...pentru că fiecare zi este ziua noastră!