Toata ziua mi-a răsunat
în cap întrebarea- Tu ce lași în urmă
când nu o să mai fii?
Semaforul s-a oprit la 12
secunde, și așteptând să se schimbe, mi-am amintit tot visul în care te
pierdeam pe tine, Tania și spaima și neputința păreau atât de reale.
Am fost altfel toata
ziua, datorită acestei întrebări sadice ce s-a născut din acest vis. Cum ar fi
pentru ceilalți să nu mai fiu?
Nu îmi doresc să renunț
la viață, mă văd adusă de spate, citind povești nepoților, Tania privind și
chicotind cu Cristi în alt colț al casei. O să fiu încărunțită de mult timp, cu
riduri și obosită de timp, însă cu o colecție impresionantă de haine vintage ,
îndeosebi pălării ( pentru mine se vor potrivi perfect 😊 ) . Sufletul mi-l voi simți cel
puțin ca acum, dar voi fi liniștită și împăcată sufletește.
Poate nu voi ajunge
totuși până acolo. Numai El știe ce îmi rezervă.
Însă, acum privind în
urma celor 31 ani, sunt lucruri pe care le regret, la care aș reveni dacă aș
putea, și aș încerca să fiu mai răbdătoare și mai matură în răspuns, în acțiuni.
Dar sunt oameni, relații, momente, unde sper să fi lăsat un zâmbet măcar. Îmi e
teamă de ideea că cineva se gândește cu ură, cu dispreț la mine, și poate de
aceea uneori mi-am călcat pe orgoliu și am făcut compromisuri pentru un zâmbet.
Nu pot ghici ce este în mintea și în sufletul celor cu care am avut o relație,
sau cu cei care mă ciocnesc zilnic. Însă seara, când pun capul pe pernă, pot
închide ochii împăcată.
Nu mi-am dorit să
jignesc, să mă arăt superioară, să inspir neîncredere!
Nu mi-am însușit
conștient gânduri, fapte, lucruri care nu îmi aparțin!
Nu m-am înjosit și nu am
renunțat la principii morale pentru ape miscătoare, unde mereu trebuie să înoți
spre o barcă imaginară!
Sunt cum sunt, un simplu
om, și deși sunt conștientă că nimic nu e perfect, sper totuși să fi lăsat ceva
bun în urmă ca o temelie pentru ce îmi doresc să clădesc acum și mâine!
