Ani, zeci de ani, in familia mea s-au
perindat modele parentale atat de comune inincat as spune ca nu difera modelul
ales de parintii mei de cel al bunicii.
Timpuri vechi, straine de mine,
dar altfel nu imi explic de ce exista atatea asemanari intre amintirile si
emotiile copilariei, a adolescentei.. Nu amintesc de traume, doresc constient
sa refuz a crede ca un parinte face voit rau propriului copil. Vorbesc de inabusirea
comunicarii prin autoritate, de drepturi castigate doar in functie de varsta,
de stimulare cognitiva si oprimarea creativitatii, de blandetea oferita per
gramaj.
Pot trai in ignorare cat doresc,
insa exista si varianta de a accepta ce a fost. Astfel (ma) voi ierta cu
adevarat.
Nu caut scuze, si nici
explicatii.
Nu sunt capabila sa gestionez
emotii care nu sunt ale mele. De fapt,
desi poate mi-am trait jumatate din viata, nu stiu sa imi definesc trairile
fara sa ma oglindesc in cel de langa mine. E un adevar pe care mi-l marturisesc
. Un prim pas in a distruge o traditie incarcata de frustrari si neajunsuri
sufletesti.
Si deschid impreuna cu ea un cerc
al sigurantei.
