Inca din perioada facultatii, profesoara de practica ne sublinia, intr-un mod evident, cat de putin remunerata e aceasta profesie, categoria de elevi cu care lucrezi (copii cu deficiente, fara control fizic si psihic, murdari si batjocoriti inainte de toate de statul roman) . Toate imi treceau pe langa ureche- eram fascinata de ei, de cum erau avizi dupa atentie si cum explodau de cata dragoste acumulasera in toti anii. Ma vedeam la catedra, imi ticluiam planuri, proiecte interactive, cat mai aproape de fantasticul povestilor din copilarie. Nu conta ce zicea ea, profesoara cu zeci de ani de experienta , nu conta mentalitatea scolii, a colegilor sau a parintilor mei care ma compatimeau pentru meseria aleasa. Simteam ca printre ei sunt eu ...
Si uite ca la terminarea facultatii, intr-o inspiratie de moment, am fost la examenul de titularizare si am trecut. Scoala in care "m-am nimerit" a fost o palma dura peste fata. Nu, nu de la copii- ei erau aceiasi, desi altii. Aceiasi dragoste, aceiasi intensitate in trairi, mereu copii, indiferent de varsta.
In schimb, scoala, cadrele didactice, nivelul la care fiecare isi facea treaba, modul in care erau umiliti acesti copii, cum purtau povara de a se fi nascut - o mare dezamagire. Am incercat sa ma incadrez nerenuntand la ce-mi doream sa fiu, profesorul ghid in viata. Desi am primit continuitate, si as fi putut sa raman, nu am facut-o . Cand am renuntat la posibilitatea de a mai lucra ca si profesor, am facut-o fara sa ma gandesc de doua ori - ma indragostisem si stiam ca e singura sansa de ma intregi sufleteste.
Au trecut patru ani scolari de atunci. Am fost intrebata de ce nu mai incerc...am invocat diverse scuze: bani, timp, eforturile inutile, lipsa de ajutor in cresterea propriului copil. Au fost si incercari - una esuata, una nefinalizata.
Si in acest an, tot in inspiratie de moment si cu imbold si cu sustinere, am reincercat exemanul de titularizare. Prima etapa a fost o renastere- ce intalnisem in practica facultatii, ce traisem in practica ca si profesor, toate nemultumirile si teama de a ma zbate intr-o lume lipsita de interes pentru acesti copii, au fost rasturnate cand am intrat in aceasta scoala din Lugoj. Pe langa aspectul ingrijit, organizarea salilor de curs si claritatea cu care oricine poate observa cum se desfasoara o ora, ornarea claselor si materialele didactice puse la dispozitie, locul de activitati din curtea scolii... totul, dar mai ales copiii... ei erau aceiasi, dar cu mult diferiti- erau iubiti si se vedea asta. AVEAU HAINE!! Stiu, suna stupid, dar daca intalneam acesti copii pe strada m-as fi gandit ca urmeaza o scoala de masa si ca se intalnesc cu parintii la coltul scolii. Sunt atat de multe zambete oferite de scoala in ansamblul ei, e un impuls la : DA, SE POATE! Orice copil are dreptul la educatie si la integritate si respect ca om al societatii!
Inca nu stiu daca voi primi sansa de ma alatura scolii- e o dorinta imensa de a face ceva, de a scoate ce e mai bun din mine prin acesti copii.
Nu am cum exprima mai bine aceasta dorinta decat printr-un citat al lui Petre Tutea : "Mi-ar fi placut sa fiu profesor. Profesorul este fabricant de oameni. Profesorul seamana cu un tamplar ca ia un lemn murdar din noroi, il spala si il face mobila de lux."
