Cu siguranta, cu totii contribuim la blestemul acesta ce se apasa ca un zid asupra familiei noastre.
Cum oare ne putem uni intr-un acelasi gand, aceiasi dorinta intr-atat incat Dumnezeu sa renunte la el ? Ma intreb daca intr-adevar as fi mai fericita si daca intr-adevar as aprecia altfel propria-mi familie, propria-mi viata daca ar fi intocmai cum mi-am dorit-o mereu. Cum ? …cum viseaza toti copiii la varsta educatiei prescolare : fetitele sa fie mamici cu multi copii, carora sa le schimbe scutece si sa le dea de mancare, si baieteii la familii pe care sa le ocroteasca inca din prima ora a diminetii spetindu-se cine stie prin ce locuri, iar dupa-amiaza, sa isi joace copiii pe picioarele lor mari si puternice, iar sotiei sa ii multumeasca pt perfectionarea intr-ale gatitului … In putini ani, naivitatea aceasta este umbrita deja de parintii autoritari.
Cu haine lungi, negre, si bocanci neglijenti, incercam candva sa ma definesc. Visam la o familie linistita, in care copiii sa aiba dreptul la replica si la decizie. Orbita de propriu-mi venin mostenit, ignoram cum in oglinda imi plangeam in pumni necazul, iar umbra-mi devenea haotica luand forma oricui calca pe ea. M-am aplecat si am reusit sa ma scufund in oglinda nu stiu cui o lasase in calea mea. M-am ajutat sa ma ridic de jos; am aruncat bocancii, am ars hainele vechi, m-am transformat in paiata ce mi se cerea sa fiu. Umbra-mi era un el, unul care suferea la fel ca noi toti, de genele transformate in cosmar in timp.
Nu mai sunt ce am lasat in urma, sunt tu si tu, si el si ea, si ei si ele, si nu in ultimul rand tu. Nu mai stiu cum e primavara inainte de vara si iarna dupa toamna. Pasii mi-au crescut, nu ca marime, ci ca agerime ; bratele imi sunt mai mari, nu ca lungime, ci ca numar de oameni suferinzi atinsi. Ochii imi sunt incetosati de ochelari, iar gura imi este spurcata de gandurile umarului stang. Iau periodic pastilute placebo, in ideea de a deschide dimineata fereastra pentru a gasi un loc si pentru soare ; adieri sa pieptene parul dichisit, iar o cioara ce se distreaza cu un caine sa imi picteze un zambet in coltul buzelor albite de cosmarul constiintei. Sa scot din valiza impaienjenita o rochie inflorata si niste sandale desprinse, si sa ma impiedic cu nasul fandosit direct in iarba proaspat cosita.
Toate ca toate, dar cum pot sa uit de tine, Doamne ?! Cum…
Odihneste, Iisuse si in inima mea pustiita de timp si de ignoranta. Tine-ma in brate ca pe copilul ce as vrea sa mai fiu, si mangaie-mi lacrimile cu zambetul Tau !
Cum oare ne putem uni intr-un acelasi gand, aceiasi dorinta intr-atat incat Dumnezeu sa renunte la el ? Ma intreb daca intr-adevar as fi mai fericita si daca intr-adevar as aprecia altfel propria-mi familie, propria-mi viata daca ar fi intocmai cum mi-am dorit-o mereu. Cum ? …cum viseaza toti copiii la varsta educatiei prescolare : fetitele sa fie mamici cu multi copii, carora sa le schimbe scutece si sa le dea de mancare, si baieteii la familii pe care sa le ocroteasca inca din prima ora a diminetii spetindu-se cine stie prin ce locuri, iar dupa-amiaza, sa isi joace copiii pe picioarele lor mari si puternice, iar sotiei sa ii multumeasca pt perfectionarea intr-ale gatitului … In putini ani, naivitatea aceasta este umbrita deja de parintii autoritari.
Cu haine lungi, negre, si bocanci neglijenti, incercam candva sa ma definesc. Visam la o familie linistita, in care copiii sa aiba dreptul la replica si la decizie. Orbita de propriu-mi venin mostenit, ignoram cum in oglinda imi plangeam in pumni necazul, iar umbra-mi devenea haotica luand forma oricui calca pe ea. M-am aplecat si am reusit sa ma scufund in oglinda nu stiu cui o lasase in calea mea. M-am ajutat sa ma ridic de jos; am aruncat bocancii, am ars hainele vechi, m-am transformat in paiata ce mi se cerea sa fiu. Umbra-mi era un el, unul care suferea la fel ca noi toti, de genele transformate in cosmar in timp.
Nu mai sunt ce am lasat in urma, sunt tu si tu, si el si ea, si ei si ele, si nu in ultimul rand tu. Nu mai stiu cum e primavara inainte de vara si iarna dupa toamna. Pasii mi-au crescut, nu ca marime, ci ca agerime ; bratele imi sunt mai mari, nu ca lungime, ci ca numar de oameni suferinzi atinsi. Ochii imi sunt incetosati de ochelari, iar gura imi este spurcata de gandurile umarului stang. Iau periodic pastilute placebo, in ideea de a deschide dimineata fereastra pentru a gasi un loc si pentru soare ; adieri sa pieptene parul dichisit, iar o cioara ce se distreaza cu un caine sa imi picteze un zambet in coltul buzelor albite de cosmarul constiintei. Sa scot din valiza impaienjenita o rochie inflorata si niste sandale desprinse, si sa ma impiedic cu nasul fandosit direct in iarba proaspat cosita.
Toate ca toate, dar cum pot sa uit de tine, Doamne ?! Cum…
Odihneste, Iisuse si in inima mea pustiita de timp si de ignoranta. Tine-ma in brate ca pe copilul ce as vrea sa mai fiu, si mangaie-mi lacrimile cu zambetul Tau !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu