Pentru mai tarziu

Sa fii in varf de munte, cu obrajii rosii si cu aerul rece in plamani. Sa simti cum in liniste, inima iti bate incet, ritmic, savurand fiecare adiere, fiecare cantec, fiecare traire.Sa vorbesti singur si sa nu te consideri nebun, sa mananci doar ce natura iti ofera si sa nu iti faci griji pentru calorii si pentru numarul de e-uri.Sa alergi, sa visezi cu ochii deschisi citind din experienta altora scrisa de mii de ani.
Sa te visezi asa. Fara televizor, fara stiri de bine sau de rau, fara sa stii ce i s-a mai intamplat Biancai Dragusanu sau cine e noul presedinte. Fara mall, fara supermarket, fara cafenele. Fara oameni. Doar tu, intr-o cabanuta calduroasa, printre carti, foi albe si un creion.
Ar fi de condamnat?! As fugi de civilizatie, de socializare, de prieteni, de rude?!
As fi fericita.
Si probabil, in lasitatea creata pentru a evita conflicte, rautati, barfe si "relatii", as fi uitata in scurt timp. Nu ca nu ar trebui.

...
Citeam zilele trecute despre cum un prieten adevarat il (re) gasesti si dupa mult timp in care nu ati vorbit, si dupa discutii contradictorii, si dupa un castig la loto, sau dupa ce ai pierdut tot la "pacanele". Va intalniti, si toate is neschimbate, best-friends. M-am gandit serios la prietenii mei, la cum ii pot regasi. Si mi-am dat seama ca unele prietenii is precum "iubirile" de o noapte, de nevoie sau de disperare. Mai sunt prieteniile de ocazie, cand te aliezi unui grup, adopti stilul lor si zambesti tuturor desi ai avut o zi proasta. Sa nu uit de prieteniile copilariei, care in timp se rezuma doar la amintiri din 1800 toamna: jocuri, profesori, vecini, vechi iubiti. As vrea sa zic ca m-as putea lipsi de toate, dar is pe urmele mele oriunde m-as duce. Cat despre prietenii mei, cum erau descrisi in acel articol, unul e mut, rusinos si plin de surprize, unul e emotiv, dragastos si subiectiv, si desigur sunt si cei doi copii fata de care mi-am creat o dependenta.
Ma vad departe de tot si de toti, cu parul carunt si dependentele niciunde.