A vorbi despre viata ca
despre un ciclu este deja un cliseu.
Totul pare atat de lipsit de originalitate
cand stau si ma gandesc, si incerc sa gasesc cuvintele potrivite pentru
a exprima ce simt, ce gandesc- toate deja spuse. Originalitatea vine din
mine, din modul in care eu ma raportez la experientele mele, la etapele vietii
mele.
In mica copilarie,
timpul parea inexistent, de neperceput, toate fiind inmagazinate intr-un camin
, cu multa joaca. Crescand, timpul mi se definea doar in termenii de acum , in
acest moment.
Deja la pubertate si la
adolescenta, puteam sa inteleg prezentul doar prin prisma amintirilor si a
viselor . In categoria adultului, trecutul se amprenta prin fiecare gest in
relatia cu ceilalti, meseria aleasa depindea de abilitatile dobandite candva,
dar aveam inca control a ce preconiza ziua de maine – poate de aici si
planificarile financiare si familiale.
Inca nu am incheiat
aceasta decada, dar transformarile interioare sunt tot mai evidente. Si ciclul
vietii, dupa atat de mult urcus, tinde sa revina la mine, eu cu mine, in care
ma simt, ma cunosc, ma iubesc. E o etapa dificila- viata mea
pare uneori o prapastie, si nu reusesc sa prind curajul in a lasa frau
liber emotiilor. Ma arunc, plutesc si apoi ma infior de trecut si ma agat de
orice pot. E o cale simpla, sa neg, sa ma prefac ca nu a existat, ca nu am fost
acolo, ca nu a fost vina mea. Dar cand revin la mine prin ea, reusesc sa ma
inteleg si sa ma accept.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu