Nu vreau sa ma gandesc
si sa analizez sistemul de invatamant, clasele supraaglomerate, lipsa
materialelor didactice, lipsa de colaborare intre scoala si parinti, si multe
altele care fac din scoala romaneasca asemenea unei familii disfunctionale.
Ma gandesc la meseria
aleasa. De mine, si de altii asemenea mie. Oare am stiut eu ce presupune cu
adevarat sa fiu profesor? Teoria ca teoria, fragmentata si indosariata prin
biblioteci. Dar practica?! Cea care te pune in fata faptului implinit, in care
ti se ofera sansa sa sustii dezvoltarea cognitiva, dar mai ales cea emotionala
a unui copil?!
Auzisem la un moment
dat pe o colega spunand :" Sa reusesti sa ii tii motivat o ora intreaga,
asta inseamna pedagogie." Atat adevar! Pentru unii poate insemna un efort
urias sa tii interesat elevul o ora, sa captezi atentia si sa ii vezi dorinta
in a te vedea, curiozitatea in a afla mai multe, respectul pentru ceea ce tu
esti- profesorul lui si prietenul matur pe care poate conta. Pentru altii, totul
vine de la sine, intr-un mod atat de natural. In ambele cazuri, alegerea de a
fi profesor este cea corecta.
Dar ma intreb, cum e
oare pentru cei care simt ca e un cosmar sa intre la ore, care s-au saturat sa
fie creativi, care nu pot renunta la bagajul cu frustrari si suparari, care nu
pot intelege comportamentul elevului si motivul ascuns in spatele acestuia…?
Daca simti ca e o corvoada profesia aleasa, si singura ta motivatie e salariul
din data de 10, de ce iti faci atat de mult rau singur? Si mai mult decat atat,
de ce nu te gandesti la modul in care alegerea ta profesionala afecteaza atatea
suflete? E in natura umana sa fii egoist si sa faci alegeri in functie de
confortul personal, si totusi daca te iubesti atat de mult, nu te mai chinui
facand ceva ce nu te face fericit!
Stiu ca sunt profesor
pentru ca asta imi doresc sa fiu, si asta ma face fericita.
In ultimile zile, mai
mult decat niciodata m-am gandit la ce inseamna asta. Nu stiu daca e influenta
media, sau faptul ca fiecare ora petrecuta cu un copil imi da motive sa
reflectez la ce am facut, care va fi pasul urmator si cel mai important, in ce masura
prezenta mea il influenteaza. Am emotii inaintea fiecarei ore, asemenea unui
actor care urca pe scena. Uneori, oricat de mult m-as fi pregatit inainte,
totul se naruie pentru ca nu am luat in calcul starea emotionala a elevului. Si
atunci, improvizez. Din amalgamul teoretic si practic, reusesc sa ma adaptez
lui. Ne cantarim amandoi pana cand ne echilibram. Si atunci totul e atat de
cursiv, si regenerant.
Stiu ca sunt profesor
pentru ca asta imi doresc sa fiu, si asta ma face fericita.
Oare ei de ce sunt
profesori?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu