As vrea sa fie Craciunul in fiecare zi!

 

 

Hmm… Crengutele de brad se simt in toata casa, luminitele se perinda pe tavan si bradul asteapta cuminte sa se umple de cadouri.

Pentru mine e cel mai frumos sentiment ce ma invaluie acum- cel de cand eram copil si  ma zvarcoleam cumplit sa adorm, si apoi nu puteam sa cred ca au sosit si zorile, si bradul se inclina sustinut doar de cadouri.

 Eu in fata bradului, incapabila de rabdare, ci doar de euforie, … asta sunt eu si acum! Poate din acest motiv as vrea sa fie Craciun in fiecare zi! Si cred ca e posibil! Prin hocus-pocus, magia Craciunului sa se reverse pe fiecare zi din an, iar noi sa nu lasam tot pe umerii lui, sa fim noi Mos Maria, Mos Dana, Mos Catalina, Mos Irina sau Mos TU, toti cei buni si darnici!

 Acum, in clipa aceasta ma simt extrem de fericita! Pentru mine, ultimile zile, din ultimile saptamani au fost zile de Craciun si inca mai pot duce fericire pana dupa Anul Nou! In fiecare zi, cineva a fost Mos Craciun pentru mine! Am intins mana, si am cerut sa fiu ajutata sa pasesc cu usurinta alaturi de copiii. In schimb, am primit mai mult, zambete, imbratisari si cadouri pentru ei.
 Astazi, cand am deschis ochii, un munte de cadouri ma astepta. De fapt, pe ei, pentru ei. Pe niciunul nu scria Maria. Niciunul nu imi era destinat mie! Doar lor! Dar euforia ce m-a cuprins, depaseste cu mult asteptarile, pentru ca am simtit dragostea cu care a fost impachetat fiecare, sacrificiul prin care altii au ales si pentru ei, si m-am regasit in fiecare copil!

Cuvintele sunt de prisos cand te gandesti la  simplitatea cu care bucuria vine, cand il pui pe Dumnezeu in tot ceea ce faci... Nu stiu daca v-am zis, sunt fericita si fericirea mea e minuscula pe langa cea a lor, datorita voua! Multumesc!  

 

 

Multumesc!

Am inceput sa port ceas prin anul doi de facultate, si totusi pana putin dupa majorat am avut program de armata, strict si cu permisie ocazionala spre niciodata. Vara trebuia sa perind pe langa bloc, in caz ca se uita mama pe geam sa ma vada, si inainte sa ticaie ceasul spre ora 22.00 trebuia sa intru in casa. Dupa ce se schimba ora, logic la ora 21.00. Daca intarziam chiar si un minut, nici o justificare nu era valabila, amandoi ma asteptau in fata usii, ma verificau mai intai din cap pana in picioare daca nu am vanatai, daca nu sunt muscata de vreun caine sau vreun iubit, si daca nu miros a tigari (nici acum nu stiu dupa ce ma ghidam cat e ora, avand in vedere ca nu aveam nici ceas, nici telefon, si nici nu locuiam langa primarie).  Inainte sa ajung la etajul IV spuneam de vreo doua ori “Tatal nostru”, poate, poate a inceput vreo emisiune sau au adormit si au pierdut notiunea timpului.

Poate acesta este motivul pentru care imediat ce m-am vazut inscrisa la facultate, am cautat mereu sa fiu ocupata, si sa nu respect un program de masa/ de somn/ de viata. A nu se intelege ca am incercat tot ce nu am avut ocazia, tot stateam cu umbra tatalui in spate, respirand greoi si amintindu-mi sa evit tot ce mi-ar strica sanatate/ psihic/ respect de sine. In 5 ani m-am inscris in asociatii/ fundatii, am cautat sa ma implic in diverse proiecte, terorizam voluntarii cu sedinte organizatorice la 7 seara, si trageam de timp cu orice ( jocuri, discutii libere, consiliere), poate, poate depasesc si astazi ora de culcare J

Au fost 5 ani agitati, in care am cunoscut oameni deosebiti si in care nu am realizat nici un procent din ce mi-am propus. Cand mi-am schimbat singura cursul vietii, nu am facut-o constient. Credeam ca ritmul pe care mi l-am creat, ma va insoti mereu, indiferent unde locuiesc, sau din ce grup social fac parte. Si uite ca a venit Grauntel si mi-a rasturnat toate planurile, m-a pus la punct. De cand am nascut-o, am inceput sa port non-stop un ceas primit in dar. Stiam la ce ora s-a culcat, la ce ora a facut si ce a facut… ma transformasem intr-o carte de matematica cu un ceas drept semn. Nu pot sa zic ca nu am incercat sa revin la ce era inainte, m-as minti urat. Dar timpul nu mai era de partea mea, ci doar pentru ea. Si a fost potrivit asa! Singurul regret, ce ma strangea constant in spate, era stangacia cu care incercam sa fiu parte din bucuriile cersite. Melancolica, doar perioada studentiei parea sa se plieze pe implicarea in evenimente sociale.   

Acum, cand ma separ cateva ore pe zi de Grauntel, reinvii, renunt la ceas, il ascund in geanta, si imi umbla mintea hai-hui. Saptamana aceasta, cu sprijinul unor oameni deosebiti, am invatat ca nu ar trebui sa existe impedimente in a o oferi ajutor atunci cand cineva tine o mana intinsa spre tine. Daca ai simtit pana acum ca sunt motive suficiente pentru care sa nu oferi, singur ti le-ai creat, dar asta nu le face si reale. Am ras, am plans de emotii, am chiuit si am rabufnit si mai ales, in limitele a ce sunt (si ei, si eu), am primit cate un zambet de multumesc.

Acum, si eu vreau sa multumesc tuturor celor care ma sprijina si imi arata jumatatea plina a paharului; si mai ales, voua, iubirile mele dintotdeauna si pentru totdeauna, care ma lasati sa stau peste program!

Nu e usor sa fii om mare.

Nu e usor sa fii om mare. De fapt, e cel mai dificil aspect al vietii.

Sa daruiesti fara sa planifici -ocazional, zilnic, o data pe an, sau la sfarsit de ciclu, dar inspiratia ta de moment sa fie “Dumnezeu prin tine”.

Sa te daruiesti, uitand de tine, doar revigorandu-te cu bucuria celui de langa tine. Sa fii atent la detalii, sa te organizezi, sa te cizelezi, sa suferi si sa te indoiesti constant de ceea ce faci, doar pentru ca perfectiunea din imperfectul de tine sa se transforme in omenie.

Smerenia sa se confunde cu umilinta- amandoua vor parea in ochii lor ca fiind nascute din prostie, dar secretul tau nici tie sa nu ti-l divulgi.

Sa nu judeci, desi esti crucificat! Dimineata te trezesti cu un sfert de ora inaintea tuturor, tragi sertarul si alegi o masca- stii ce fel de zi vei avea, cu ce te vei confrunta, si totusi puritatea ti-ai pierdut-o cu mult inainte sa vorbesti cursiv. Asa sunt si eu, cum crezi ca e el?

Sa fii maleabil precum copacul ce se lasa mangaiat de vant si ploi. Ai crede ca soarta si mama te-au modelat frumos, ca ai parcurs treptele educatiei si piscul e in mainile tale. Nu vrei sa fii arogant, dar chiar ai avea motive sa fii. Si totusi, daca inchizi ochii, si te lasi ghidat cu incredere, dupa primele imbratisari ce te vor speria, te vei redescoperi- nimicul tau va parcurge un nou labirint.

Sa intorci si celalat obraz, si sa zambesti cu dragoste. Ai si uitat de cate ori linistea ti-ai gasit-o in tipat,iar agitatia ti-ai potolit-o prin lacrimi. Te-ai catarat pe spinarea obosita a celuilalt, ai strans totul si ai ascuns de ochii altora, si ai inghitit reprosurile cu ciuda ca te-au prins. Astfel, cand altii iti iau rolul pentru o clipa, accepta cu demnitate ca ai posibilitatea sa ti se intoarca tot ce ai facut; timpul tau nu a trecut, acum incepe, de tine depinde cum iti accepti conditia de om printre oameni.

Deschide-ti sufletul si permite-I sa intre, asteapta deja de prea mult timp!

In lipsa de somn

Nu-s departe zilele in care relaxarea mi-o gaseam in a fi observator al vietii celui de langa mine.

Ma asezam pe banca din mijlocul parcului, si ca un ceasornic, fiecare suflare era un nou ticait. Inspiram odata cu ea, expiram prin el, imi luam vitaminele din mancarea lui, ma acopeream cu hainele ei. Fiecare gest dintre cei doi il interiorizam maxim prin prisma a ce traisem candva. Emiteam judecati de valoare, sufeream inzecit, desi nu stiam decat un ticait de ceas.

Astazi, printre cateva cutii prafuite, uite ca am gasit si un ceas uitat in timp, cu mult pierdut de atat spatiu. Nu cred ca a fost stricat, a fost mereu disponibil. Dar reintalnirea cu el a fost o explozie de emotii, ganduri, interese...ale celor care au trecut prin fata ochilor mei inchisi, ale tale cand m-ai strigat si am refuzat sa te aud, ale ei cand a vrut sa ma iubeasca si am privit-o cu o superioritate prosteasca.

Bine v-am regasit!

Mi-ar fi placut sa fiu profesoara!

Inca din perioada facultatii, profesoara de practica ne sublinia, intr-un mod evident, cat de putin remunerata e aceasta profesie, categoria de elevi cu care lucrezi (copii cu deficiente, fara control fizic si psihic, murdari si batjocoriti inainte de toate de statul roman) . Toate imi treceau pe langa ureche- eram fascinata de ei, de cum erau avizi dupa atentie si cum explodau de cata dragoste acumulasera in toti anii. Ma vedeam la catedra, imi ticluiam planuri, proiecte interactive, cat mai aproape de fantasticul povestilor din copilarie. Nu conta ce zicea ea, profesoara cu zeci de ani de experienta , nu conta mentalitatea scolii, a colegilor sau a parintilor mei care ma compatimeau pentru meseria aleasa. Simteam ca printre ei sunt eu ...

 Si uite ca la terminarea facultatii, intr-o inspiratie de moment, am fost la examenul de titularizare si am trecut. Scoala in care "m-am nimerit" a fost o palma dura peste fata. Nu, nu de la copii- ei erau aceiasi, desi altii. Aceiasi dragoste, aceiasi intensitate in trairi, mereu copii, indiferent de varsta.

 In schimb, scoala, cadrele didactice, nivelul la care fiecare isi facea treaba, modul in care erau umiliti acesti copii, cum purtau povara de a se fi nascut - o mare dezamagire. Am incercat sa ma incadrez nerenuntand la ce-mi doream sa fiu, profesorul ghid in viata. Desi am primit continuitate, si as fi putut sa raman, nu am facut-o . Cand am renuntat la posibilitatea de a mai lucra ca si profesor, am facut-o fara sa ma gandesc de doua ori - ma indragostisem si stiam ca e singura sansa de ma intregi sufleteste.

Au trecut patru ani scolari de atunci. Am fost intrebata de ce nu mai incerc...am invocat diverse scuze: bani, timp, eforturile inutile, lipsa de ajutor in cresterea propriului copil. Au fost si incercari - una esuata, una nefinalizata.

Si in acest an, tot in inspiratie de moment si cu imbold si cu sustinere, am reincercat exemanul de titularizare. Prima etapa a fost o renastere- ce intalnisem in practica facultatii, ce traisem in practica ca si profesor, toate nemultumirile si teama de a ma zbate intr-o lume lipsita de interes pentru acesti copii, au fost rasturnate cand am intrat in aceasta scoala din Lugoj. Pe langa aspectul ingrijit, organizarea salilor de curs si claritatea cu care oricine poate observa cum se desfasoara o ora, ornarea claselor si materialele didactice puse la dispozitie, locul de activitati din curtea scolii... totul, dar mai ales copiii... ei erau aceiasi, dar cu mult diferiti- erau iubiti si se vedea asta. AVEAU HAINE!! Stiu, suna stupid, dar daca intalneam acesti copii pe strada m-as fi gandit ca urmeaza o scoala de masa si ca se intalnesc cu parintii la coltul scolii. Sunt atat de multe zambete oferite de scoala in ansamblul ei, e un impuls la : DA, SE POATE! Orice copil are dreptul la educatie si la integritate si respect ca om al societatii!

Inca nu stiu daca voi primi sansa de ma alatura scolii- e o dorinta imensa de a face ceva, de a scoate ce e mai bun din mine prin acesti copii. 

Nu am cum exprima mai bine aceasta dorinta decat printr-un citat al lui Petre Tutea : "Mi-ar fi placut sa fiu profesor. Profesorul este fabricant de oameni. Profesorul seamana cu un tamplar ca ia un lemn murdar din noroi, il spala si il face mobila de lux."

Despre cum sa te simti important

In ziua de astazi 28 de ani inseamna o viata de om; nu intram in detalii, insa toata viata mea m-am gandit, am cantarit si am evaluat ce inseamna sa te simti important, si cum sa pastrezi acest sentiment. 

Cand eram copil, credeam ca adultii sunt cei importanti in aceasta lume, cei ce au puterea de a controla si crea . Intre timp am inclinat balanta in sens invers.

Cand am crescut, am inteles ca ceea ce alegi sa faci, cum iti relevi pasiunile si te folosesti de ele zi de zi, te pot ajuta sa te simti un om important. 

A functionat un timp... dar imi lipsea iubirea. Si asa m-am intors la ideea de familie. Cand nu mai esti de capul tau, nu mai prinzi fluturi la orice ora din zi, si te mai trezesti si reponsabil de viata din viata ta, atunci senzatia de important se iroseste pana sa iti dai seama.

…

Ma imbat intr-un parfum fin, ignor orice neregula, si realizez ca importanta a fost constant cu mine: de cand Dumnezeu m-a rupt din El si m-a trimis pe pamant, si pana acum, cu inceput de riduri, fire albe, dar viabila prin cei ce m-au intalnit, prin cei care inca ma pomenesc intr-o rugaciune, prin tine, care ai incalcat orgolii si prin toti cei care, cu iubirea lor, imi creaza rostul printre cei de aici si de acolo. 

Prin voi si eu…

Nasul in vant, zambet tamp si un sincer "Multumesc!"

Unu, doi, trei, si ...

Si pornim atat de frumos la drum! Exact ca atunci cand te pregatesti cu avant sa sari, sa alergi, sa iei lumea in piept, asa au trecut acesti trei ani! Si viata alaturi de tine prinde conturul unui curcubeu.
Din incapatanarea de a face totul de una singura, din regretul unui suport raportandu-ma la ceilalti, s-a nascut maturitatea de accepta lucrurile asa cum sunt. Tu, iubirea mea mica (vorba vine, ca de fapt oferi cu mult peste cat merit), ma reinventezi si anulezi tot ce ma umbreste.
 Ii multumesc lui Dumnezeu pentru dragostea ta si il rog, din dragostea Lui pentru mine, sa ma tina cat mai mult la tine in brate, langa tine, si apoi in umbra unui copac urmarindu-te cum pleci spre fetita ta!

Idolii adolescentei mele

O vorba din popor, stupid de inteleapta, spune ca parintii si fratii nu ti-i alegi. Nimic gresit! 

In inocenta mea, cand invatam sa ma rog cu sufletul, dincolo de cartea de rugaciuni a bunicii, ma rugam indeosebi sa fiu un copil bun, pentru mama si tata, crezand ca eu sunt motivul certurilor lor. Ma rugam sincer sa fiu o sora buna pentru fratii mei, sa ma fac demna de ei. In perioada aceea, a pubertatii cum spun unii, idolatrizam tot ce era familie, ignoram ce acum vad, si ma bucuram de ce era frumos in cei din jur. Inca imi amintesc cum asteptam cu sufletul la gura venirea zilei de vineri, cand, unul dintre frati se intorcea de la facultate, negresit cu o ciocolata in buzunar pentru "cea mica". Printre alte amintiri, ma vad in dormitorul incarcat de mobila si haine, ascultand Queen la un casetofon vechi, ce rula caseta doar cu ajutorul batului de chibrit. Felul lui de a simti muzica, imi zbarceste si acum pielea cand reascult acele melodii. Despre ai mei ar fi atat de multe de zis, imi explodeaza sufletul doar cand indraznesc sa deschid usa copilariei si sa ii vad pe ei, si eu cu ei.

Fara sa insist, as vrea sa amintesc si de ei, nasii de botez. Tatal meu, in fixurile lui, ma ruga mereu sa ii vizitez, sa nu care cumva sa uit sa le spun de ce elev model sunt ( nimic adevarat), sa le scriu felicitari si sa nu inchid nicicand ochii ignorand respectul pe care il merita. Da, in cultura romaneasca/ ortodoxa, simplul fapt de a boteza un copil sau de a cununa un cuplu, impune un respect si o datorie morala pentru tot restul vietii. Asa au fost invatati ai mei, asa au incercat sa imi insufle si mie. Ce sa zic?! In ziua de astazi, mi se par mai degraba niste formalitati de dragul petrecerilor.

 Insa cand ma gandesc la dragii mei nasi, nici nu stiu cum sa deschid gura fara sa simt ca ii jignesc cumva. Cat eram mica, adoram sa merg la ei de sarbatori; practic, asteptam sa vad acelasi brad, cu aceleasi ornamente, dar care se impunea atat de maiestruos an de an. Si sa nu uitam, ouale umplute.Mama, niciodata, nu facea oua umplute! Niciodata! Insa, nana, sarut'mana, mereu ceream a doua portie, chit ca mama ma certa din priviri. 

Am crescut, imi doream sa ma deschid mai mult fata de ei, sa devin a casei, dar mereu imi era atat de rusine. Intram in pamant rosie din cap pana in picioare de fiecare data cand nanu' spunea o gluma, sau cand ea ma servea in cescuta de cafea cu miere de albine. Pana cand ce idee geniala i-a venit tatalui meu: sa faci meditatie cu nasica acasa, nu de alta sa nu cumva sa nu iei bacu'!! Simteam ca era un calvar sa incerc sa ii fac tatalui meu pe plac, sa ma ridic la nivelul asteptarilor lui si a nasilor, si mai ales sa par desteapta, ca inteleg ce mi se explica! Desi pare amuzant, si acum am rosu in obraj cand ma gandesc ca din camera de meditatie imi amintesc doar de cubul colorat si de ticaitul ceasului. In detrimentul a cat m-am straduit sa fiu si un elev bun, recunosc ca acum, cand ma apropii de 28 de ani, cele mai multe lipsuri le am la chimie. Nu pentru ca nasica nu ar fi o profesoara buna! Dimpotriva, ea alaturi de parintii ei au fost un model pentru ce mi-am dorit eu in familia mea.

...

Poate, maica, pare ca in batranetile mele, nu mai sunt la moda cu idolii ce si-i formeaza adolescentii. 

Nici un regret! Doar un suspin, ca nu mi-am gasit puterea sa marturisesc o dragoste si un respect pentru cei ce au scos ce e mai bun in mine. De rau, sa nu vorbim... 

Un alt inceput!

Ii astepti, ii programezi mai nou, ii doresti cu ardoare, te bucuri de sosirea lor pe lume, ii devorezi pana la un an, te autoeduci odata cu cresterea lor, si ajungi la un moment dat, din zi, din saptamana sau luna, sa iti doresti un ragaz, un respiro, crezand ca poti redeveni ce ai fost, tu. 

Vine si acel moment, cel in care iti dau ignore, si isi vad de drumul ales. 

Eu inca nu am ajuns pana acolo, mai avem de asteptat, ma rog sa fie cel putin vreo 15 ani, insa astazi am avut un moment de respiro pentru ca am reincercat sa ne adaptam "sistemului": prima zi din gradinita pentru a doua oara in acest an scolar. Cam greu de explicat, insa si mai dificil este sa imi explic cum ma pot napadi atatea emotii , valuri de ganduri, griji, ipoteze si rezolvari. Stiu ca si pentru ea a fost ciudat, de neinteles de ce nu am ramas sa o urmaresc din umbra cum fac de obicei, insa pare mai matura si mai putin afectata decat mine. 

Fara sa fiu egoista, eu sunt cea care "sufera" pentru fiecare schimbare care detroneaza rutina la care lucrez 

atat de intens. Aveti idee cum e sa ai posibilitatea sa faci tot ce ti-ai dorit- sa citesti, sa pictezi, sa creezi, sa gatesti, sa ...  ceva- in liniste?! Fara mieunat, fara intrebari, fara constantul "mami, mami, ce-i aia?"? E placut, mi-am ascultat gandurile cu atentie, mi-am detronat teorii, am savurat cafeaua cu ochii inchisi, am alungat furnici, am rearanjat vesela...si abia au trecut 20 minute. Secunda cu secunda, 4 ore cat pentru cei aproape 3 ani de nedespartit. 

Oricum ar fi, e un inceput de luni frumos, cu zambete si lacrimi, cu noi prietenii, un alt inceput!

Hristos a inviat!

Mama spunea ca m-am nascut noaptea. Pe la ora 1. Duminica.  

Asa si simt, ca viata mea, ziua mea incepe noaptea. Nu pentru ca sunt o bufnita de noapte, ci pentru ca atunci cand deschid ochii imi continui planurile din timpul noptii. Pe cele mai multe din ele le uit, le reiau in noaptea urmatoare, si nu pentru ca sunt putin importante, ci pentru ca traiesc adeseori in bezna si desi eu mi le creez, uneori am nevoie de lumina pentru a le vedea.

E noaptea Invierii. Dincolo de Deniile copilariei mele, lasand la o parte planurile pentru post, rugaciune si iertare, pe care nu reusesc nicicand sa le indeplinesc asa cum mi le propun, noaptea aceasta e SFANTA si o resimt prin fiecare por al pielii, prin fiecare eu, eu cel mic. Nu incerc sa ma justific prin "sunt om, a gresi e omeneste", ci asa cum sunt, pacatosul cel dintai, El a inviat si pentru mine. Nu merit nimic, stiu asta, si totusi, in iubirea Lui cea mare, m-a inclus si pe mine.

Am asteptat Lumina cu lacrimi in ochi, amintindu-mi constant chipul tatalui meu, si rugandu-ma :"Iisuse, nu ma lasa!" Si nu m-a lasat, mi-a daruit si mie din Lumina Invierii Lui, m-a invrednicit sa aduc si in casa, in familia mea, si sa constientizez ca nimic, dar chiar nimic nu isi are valoare in viata mea de noapte ce se intinde zi de zi, fara Hristos si Lumina Invierii Lui.

Va doresc tuturor doar atat : sa primiti Lumina Invierii Lui in suflete! HRISTOS A INVIAT!

Despre mine-copil, adolescenta, mama

Ti s-a intamplat vreodata sa ai senzatia de iluminare cand cineva, pe care nu dadeai doi bani, sa spuna ceva ce parca ti se aplica tie? Sau te-ai gandit cum unele amintiri raman stocate si neactive, si altele se repovestesc de-a lungul vietii inca o data si inca o data si tot asa?

 Vag ce intreb eu, insa tot mai des m-am gandit la perioada liceului in ultima vreme.Mai exact, mi-am amintit de profesoara de istorie, care pe langa materia ei, ne "preda" uneori si lectii de viata sau din viata ei. Candva, nu mai stiu in ce context, ne-a intrebat de relatiile noastre cu parintii. Indiferent de raspunsuri, sfatul ei era sa le aratam indulgenta pentru ca nimeni nu te invata sa fii parinte. Am cugetat mult la vorbele ei... Intr-adevar, de cand te nasti, esti modelat non-stop. De parinti, de frati, de cunoscuti sau de necunoscuti, prin exemple directe sau prin felul cum te marcheaza o situatia la care esti prezent. Dar totusi...nimeni nu te pregateste cu adevarat pentru ce inseamna sa fii parinte. Da, sunt tot felul de cursuri pe tema, si sunt si babe la colt de strada care au mereu in tolba intelepciunii lor cate ceva de adaugat la ce stii tu.Dar, atunci cand ocupi acest "statut", de parinte, parca nu mai se imbina atat de usor teoria cu practica.

Cand am batut cu insistenta la portile Raiului si am cerut sa mi se indeplineasca aceasta dorinta, de a fi mama, nu am stiut ca imi va fi atat de greu. Sa fim realisti, nu are nici o legatura cu faptul ca renunti la tine pentru copil. Nu conteaza orele de nesomn, de griji, nici macar un algoritm financiar nu te defineste ca mama. Eu, ca mama a Taniei, sunt calendarul mereu in schimbare pentru a forma abilitati ca ea sa aiba de unde alege o meserie cand va fi cazul . Sunt gandul care se repeta obsesiv " E bine cum procedez?" inainte, in timpul si dupa fiecare contact.Sunt sufletul care plange cand am certat-o si ma intreb daca in jocul ei, nu am avut suficienta rabdare. Sunt multe, dar mai presus de toate, sunt nestiutoare.

Cand tatal meu inca traia, ma macinam singura cu amintiri care mai de care mai austere, si data fiind boala lui din ultimii ani, tot nu reuseam sa ma scap de el, ca vinovat pentru suferinta mea trecuta si prezenta, pentru modul in care ne-a modelat pe toti din familie dupa propriul exemplu. Moartea lui m-a facut sa constientizez ce a fost el ca tata, ce a facut pentru noi, si sa depasesc ceea ce vedeam ca si greseli parentale. Regretul a luat locul a tot, regretul ca nu m-am bucurat mai mult de el si nu l-am acceptat asa cum era, insa in van...nu-l mai aduce inapoi!

Mama mea a fost un munte de lacrimi de cand o stiu. Nu pentru ca si-a dorit, ci pentru ca astfel facea fata dificultatilor din viata. Pentru ca i se dadeau motive pentru a plange sau pentru ca, in dragostea ei, isi imagina of-uri acolo unde nu existau. In sacrificiul ei constant pentru cei trei copiii, a fost binecuvantata sa fie numita "mama". Copil fiind, paduri cutreieram... Nu la propriu, insa imi era mai usor sa o ignor, sa o invinovatesc sau sa ii refuz ajutorul. In felul meu, inca sunt copilul ei, ea inca se macina pentru ce nu am devenit, sau pentru modul in care evoluez. Si isi va face griji pentru cat am mancat, cum am capatat o raceala sau cum am fost tratata de casierul de la supermarket, pentru tot restul vietii ei. E dreptul ei, de mama.

 Ma rog sa o tina Dumnezeu sanatoasa, asa cum e ea, cu modul ei de a fi mama, cat mai mult timp!

...

Cand spun "mama", nu mai am puterea sa mai adaug altceva alaturi.

Cum s-o dai sa fie bine?!

In vis sunt un mic erou prin ochii copiilor, o taina a reusitei si un izvor nesecat de informatii pretioase.
M-am intrebat toata ziua cat de corect e ce propovaduiam : indiferent de alegi sa termini doar 8 clase, fie alegi sa urmezi un liceu si apoi o facultate, probabilitatea de a face ceea ce vrei cu adevarat nu depinde de asta, ci de tine si de cat de motivat esti in ce iti doresti.
Incercam astfel sa explic unor surori ca indiferent de alegerea facuta, lasand la o parte ce viseaza acum sau ce si-au inchipuit de mici copile ca vor fi ca oameni mari, important e ca atunci cand dai cu capul de pragul de sus si te trezesti la o crunta realitate, sa o faci frumoasa.
Sa alegi ceva, pentru o perioada cat mai lunga din viata ta : sa muncesti, sa cersesti, sa ai grija de familia formata sau doar sa te bucuri de viata de pe o clipa pe alta, ici si colo. No matter what, smile and enjoy the life!
E un sfat bun, ma gandesc, si totusi eu inca ma lovesc de mici trepte si lipsa de experienta- calificare - locuri de munca!

Parcul George Enescu- toaleta pentru caini

Cum sa iti strici o dupa-amiaza de weekend?! Fa o plimbare prin parc, roteste-te de doua ori cu copilul la locul de joaca si astfel vei avea rezultatul dorit!

Ce nu intelegeti?!

Va explic!M-am saturat pana peste, sa curat rahat de caine (a se scuza limbajul).

 Daca merg pe strada, si in neatentia mea, ma umplu de noroc, asta e!

Dar cand ies la plimbare cu un copil care adora sa se joace la tobogan, sa se tavaleasca prin iarba, sa grebleze nisip etc, si in tot mediul natural gasesc ingrasamant, nu mai e asa "cu noroc". Cat de dificil poate fi sa iti cumperi un set de pungute ( te tin minim o luna, si sunt maxim 3 lei), si cand iesi cu cainele sa isi faca nevoile, sa strangi in urma lui?! Poate nu vreau sa ma umplu de noroc, poate am deja suficient si imi e teama ca prea mult aduce ghinion!

Dupa ce "am uns" bine toboganul, si am dat luciu la papuci, in drum spre masina, ne intalnim cu alt caine,  CU STAPAN, care spre bucuria mea, afirma ca are punguta. I-am spus ce am patit, s-a simtit usor deranjat, cica cainele lui nu a facut langa tobogan, ci aici, langa banca lui, si exact cum era de asteptat, minciuna cu punga a dosit-o unde nu rasare si nici nu apune soarele. As vrea sa inteleg! Cum tragi apa la wc si nu te astepti sa te uiti data viitoare la ce ai facut dimineata, de ce nu faci la fel cu "copilul-caine"?!

Pentru ca fiecare parc  mare are un paznic, cum e si Parcul George Enescu din Lugoj, ma intreb de ce nu se iau masuri fata de cainii fara stapan care stau nestingheriti printre leagane, si cu privire la cei cu stapani care alearga ici-colo fara lesa si fara punguta sau pampers!?

Dupa curatare intensiva cu orice mi-a picat prin mana ( de ordin clor, cif, parfum, crema etc), inca simt "parfum" intens de plimbare in parc.

Esente

Dragostea...aici, acum, asa.

Inutil, caci e fara de timp, fara determinare, dincolo de expresii, incadrari, explicatii.

Copilul, inclusiv in jocul lui, se transpune. Am tinde sa zicem:" Cata creativitate!", "Cata fantezie!".

De fapt, si atunci cand isi joaca un rol, el de fapt e izvor infinit de iubire naturala. El nu concepe frica decat ca pe o lipsa a dragostei celor din jur. Absenta atentiei e de fapt ignoranta faleasca ce ne acopera pe noi, "cei maturi".

Desi intr-un mod constient, de cele mai multe ori  alegem sa ne intersectam cu de toate si pentru toti, iubirea nu ne paraseste. E sadita adanc, si in functie de mofturile noastre matinale, infloreste sau asteapta rabdatoare sa fie observata.

Doar constientizarea ei e suficienta.