Mereu la poli opuși, echilibrul nu
se mai arată. Atât de simplu, și totusi atât de greu… în definirea unei noi stări, folosirea
termenilor în opoziție, dă o valoare fiecarui sentiment, cu mult mai puternică
decât doar în înșirarea lor.
Și totuși, ceva ce mă pune în dificultate,
indiferent de mediul în care mă învârt: unde se încheie egoismul și începe altruismul?
Unde pot fi etichetată ca fiind de o speță joasă, și de ce nu pot fi considerată
doar ca urmând instinctul- bucuria- dragostea- viața proprie?! În ce moment,
fericirea celor din jur înalță altruismul în ochii voștri într-atat încât nu
mai contează ce ascunde zâmbetul de complezență?!
Natura umană mă îndeamnă atât de
solemn să nu uit că locul meu este printre cei asemenea mie. Implicit, o bună
adaptare presupune o renunțare la propriile nevoi, dar într-atât încât să nu
îți pierzi autenticitatea. Echilibrul mereu în procesul de cântărire presupune
o înțelepciune cu mult superioară oricăror cuvinte.
Oricum ar fi, absurdul își face din
nou loc. În fiecare părticică din mine, care luptă prea mult în a gândi puțin
și a simți mai mult.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu