sâmbătă, 28 august 2010

Vesnicia singuratatii...

Totul, toate, intotdeauna. Naivitatea nou-nascutului inca propaga durerea inceputului. Nici macar aici nu am puterea definitiei.
Fara Dumnezeu, toata lumina vietii se pierde pana cand te poti trezi intr-un intuneric al gandurilor. Ganduri de prostie omeneasca, de invidie, singuratate si toate cele specifice sentimentului de inutilitate.

Singur pe lume.
Cata ironie se propaga odata cu nasterea noastra. Printre oameni, toate capata un rost pana in momentul in care constati ca doar Dumnezeu are sens in tacerea Sa. Restul sunt uneltiri ale mintii omenesti intrate in jocul creativitatii. Insa e un dans atat de armonios, ce te imbata si te odihneste trupeste, sugand toata seva sufletului. Ajungi la disperarea pierderii, printre cei dragi, si deceptionarii seamanului. Totul cu indoiala ca intr-adevar existi pentru cineva sau macar pentru tine.
Ma intreb cum am ajuns sa nu ma mai simt ? Cand am incetat sa ma inteleg ?
Constat, Doamne, in oglindirea mea in ceilalti, ca nu mai pot trai fara Tine.Tu esti zambetul de soare de la deschiderea ochilor si pana la apusul corpului. Tu esti vitalul ce imi poarta capul si imi armonizeaza trupul. In acest concert nemilos , Tu esti zumzetul ce imi amorteste linistea batailor de inima.
Printre nascociri dictate, cred ca Te-am apropiat. Accept, Doamne, pedeapsa a ce sunt, dar te rog, nu ezita sa ma nasc din nou.