sâmbătă, 10 octombrie 2015

Notite


Ani, zeci de ani, in familia mea s-au perindat modele parentale atat de comune inincat as spune ca nu difera modelul ales de parintii mei de cel al bunicii.

Timpuri vechi, straine de mine, dar altfel nu imi explic de ce exista atatea asemanari intre amintirile si emotiile copilariei, a adolescentei.. Nu amintesc de traume, doresc constient sa refuz a crede ca un parinte face voit rau propriului copil. Vorbesc de inabusirea comunicarii prin autoritate, de drepturi castigate doar in functie de varsta, de stimulare cognitiva si oprimarea creativitatii, de blandetea oferita per gramaj.

Pot trai in ignorare cat doresc, insa exista si varianta de a accepta ce a fost. Astfel (ma) voi ierta cu adevarat.

Nu caut scuze, si nici explicatii.

Nu sunt capabila sa gestionez emotii care nu sunt ale mele.  De fapt, desi poate mi-am trait jumatate din viata, nu stiu sa imi definesc trairile fara sa ma oglindesc in cel de langa mine. E un adevar pe care mi-l marturisesc . Un prim pas in a distruge o traditie incarcata de frustrari si neajunsuri sufletesti.

Si deschid impreuna cu ea un cerc al sigurantei.