vineri, 15 noiembrie 2013

Reluand, iar si iar, de cate ori va fi nevoie

De atat de multe ori mi s-a zis ca traiesc prea mult in trecut, ca ma ratacesc prea mult printre amintiri si uit de clipa prezenta, ca am si incetat sa acord atentie. Atat de relativ e acest termen; pentru mine, ceea ce sunt acum s-a construit, se datoreaza unui trecut, unor oameni care m-au influentat, unor intamplari care m-au marcat. A fost ceva palpabil in clipa ce parea prezenta, dar nici nu am apucat sa inteleg ce mi se intampla si a devenit clipa trecuta.
Si asa, acel deja-vu e de fapt o retraire a trecutului; cel putin asa simt eu.
Astazi, prima zi de post. Postul Craciunului. Voi fi sincera si voi recunoaste ca pana acum vreo 5 ani stiam doar de acest post si de postul Pastelui. Astea se tineau cu sfintenie la noi acasa. Nu ca ar fi explodat vreodata frigiderul de carne si bunatati culinare, dar lactatele reprezentau masa principala- noroc ca aveam bunici la tara. Si totusi, postul era sfant. Pana in prima zi de Craciun, cartofii, orezul si alte cele se perindau pe masa. Recunosc: mai furam cate o ciocolata pe ascuns. Dar ce vreau sa zic de fapt, e ca imi e dor sa tin un post, in rugaciune, in liniste sufleteasca, in impacare cu mine si cu cei din jur. Asa cum o simteam pe mama, icoana a inimii mele, mama. Desi nu mi-au citit nicicand din Biblie, nu m-au invatat multe rugaciuni, nu m-au fortat sa merg la fiecare sarbatoare la biserica. De fapt, am invatat sa ma rog de nevoie, din teama de a-mi pierde parintii. Insa era ceva acolo, in privirea ei, in gesturile ei, in felul ei de a tine post, care mi s-a intiparit ca fiind un post curat.
...

Mi-am inceput ziua, ca de obicei, cu o cafea cu lapte. Diseara, o aniversare.
 Si totusi, tot in umbra unui trecut de copil cu suflet bun, in acest post, vreau sa imi reamintesc de legatura mea cu Dumnezeu, de imbratisarea Lui ce aduce caldura si de povata Lui in pretuirea vietii.