vineri, 7 martie 2014

Despre mine-copil, adolescenta, mama



Ti s-a intamplat vreodata sa ai senzatia de iluminare cand cineva, pe care nu dadeai doi bani, sa spuna ceva ce parca ti se aplica tie? Sau te-ai gandit cum unele amintiri raman stocate si neactive, si altele se repovestesc de-a lungul vietii inca o data si inca o data si tot asa?
 Vag ce intreb eu, insa tot mai des m-am gandit la perioada liceului in ultima vreme.Mai exact, mi-am amintit de profesoara de istorie, care pe langa materia ei, ne "preda" uneori si lectii de viata sau din viata ei. Candva, nu mai stiu in ce context, ne-a intrebat de relatiile noastre cu parintii. Indiferent de raspunsuri, sfatul ei era sa le aratam indulgenta pentru ca nimeni nu te invata sa fii parinte. Am cugetat mult la vorbele ei... Intr-adevar, de cand te nasti, esti modelat non-stop. De parinti, de frati, de cunoscuti sau de necunoscuti, prin exemple directe sau prin felul cum te marcheaza o situatia la care esti prezent. Dar totusi...nimeni nu te pregateste cu adevarat pentru ce inseamna sa fii parinte. Da, sunt tot felul de cursuri pe tema, si sunt si babe la colt de strada care au mereu in tolba intelepciunii lor cate ceva de adaugat la ce stii tu.Dar, atunci cand ocupi acest "statut", de parinte, parca nu mai se imbina atat de usor teoria cu practica.

Cand am batut cu insistenta la portile Raiului si am cerut sa mi se indeplineasca aceasta dorinta, de a fi mama, nu am stiut ca imi va fi atat de greu. Sa fim realisti, nu are nici o legatura cu faptul ca renunti la tine pentru copil. Nu conteaza orele de nesomn, de griji, nici macar un algoritm financiar nu te defineste ca mama. Eu, ca mama a Taniei, sunt calendarul mereu in schimbare pentru a forma abilitati ca ea sa aiba de unde alege o meserie cand va fi cazul . Sunt gandul care se repeta obsesiv " E bine cum procedez?" inainte, in timpul si dupa fiecare contact.Sunt sufletul care plange cand am certat-o si ma intreb daca in jocul ei, nu am avut suficienta rabdare. Sunt multe, dar mai presus de toate, sunt nestiutoare.
Cand tatal meu inca traia, ma macinam singura cu amintiri care mai de care mai austere, si data fiind boala lui din ultimii ani, tot nu reuseam sa ma scap de el, ca vinovat pentru suferinta mea trecuta si prezenta, pentru modul in care ne-a modelat pe toti din familie dupa propriul exemplu. Moartea lui m-a facut sa constientizez ce a fost el ca tata, ce a facut pentru noi, si sa depasesc ceea ce vedeam ca si greseli parentale. Regretul a luat locul a tot, regretul ca nu m-am bucurat mai mult de el si nu l-am acceptat asa cum era, insa in van...nu-l mai aduce inapoi!
Mama mea a fost un munte de lacrimi de cand o stiu. Nu pentru ca si-a dorit, ci pentru ca astfel facea fata dificultatilor din viata. Pentru ca i se dadeau motive pentru a plange sau pentru ca, in dragostea ei, isi imagina of-uri acolo unde nu existau. In sacrificiul ei constant pentru cei trei copiii, a fost binecuvantata sa fie numita "mama". Copil fiind, paduri cutreieram... Nu la propriu, insa imi era mai usor sa o ignor, sa o invinovatesc sau sa ii refuz ajutorul. In felul meu, inca sunt copilul ei, ea inca se macina pentru ce nu am devenit, sau pentru modul in care evoluez. Si isi va face griji pentru cat am mancat, cum am capatat o raceala sau cum am fost tratata de casierul de la supermarket, pentru tot restul vietii ei. E dreptul ei, de mama.

 Ma rog sa o tina Dumnezeu sanatoasa, asa cum e ea, cu modul ei de a fi mama, cat mai mult timp!
...
Cand spun "mama", nu mai am puterea sa mai adaug altceva alaturi.