miercuri, 27 decembrie 2017

Retrospectiva anului 2017

Las în urmă, fără regrete, un an pe cât de frumos, pe atât de greu. 
Un an încărcat cu emoții, dezamăgiri, lacrimi, despărțiri, dar și un an cu noi colaborări, acceptări și un dram în plus de înțelepciune. 
Dintre toate, dureroase au fost sfârșiturile fără recunoștință, și munca în zadar; mult spus dacă e să mă gândesc la ce citeam de curând: povestea nu se încheie fără să înveți ceva din ea. Știu că încă învăț să îmi accept limitele, încă nu știu să mă smeresc și încă mă corectez în a folosi persoana I singular, lăsând ograda vecinului în pace. Spunându-le , conștientizez și mai mult, cât de mult îmi lipsesc, și totuși cât de bun a fost El cu mine.
Totuși, am întâlnit oameni care L-au văzut în mine și și-au păstrat încrederea până la sfârșit. M-au ales și au crezut că împreună putem să zâmbim și să visăm la mai bine.  
Am descoperit îngeri în oameni care mi-au fost mereu alături, într-un con de umbră. M-au ajutat să privesc în ansamblu fără să uit detaliile de care mă împiedic uneori naivă. 
Și în final, m-am regăsit în brațele celor care mă iubesc necondiționat. Puțini, însă suficienți, cât să mă liniștească în momentul potrivit doar ținându-mă în brațe . Cei cu care pot vorbi ore întregi, deși nu i-am văzut de mult timp, cei care mă acceptă și când mă revărs în momente nepotrivite, cei care văd un potențial în mine și mă susțin în planuri și vise... 
Familia: pentru acest an și pentru cei ce vor veni! Vă iubesc și vă mulțumesc!  
 

 

luni, 11 decembrie 2017

Postul Crăciunului

E prima mea zi post ( alimentar). Aș fi încercat de mai demult, însă au existat nenumărate tentații, și slăbiciuni suficiente.
Nu mi-am propus să țin tot postul, în schimb îmi propun zilnic să mă liniștesc și să accept evenimentele din viața mea așa cum vin: cu schimbare! 
Schimbarea presupune întotdeauna un efort , încă de la primul pas, și ieșirea din rutină.
Treptat se resimte acceptarea, dar nu ca o formă de lașitate, ci o metodă de reevaluare.
În drumul meu de astăzi, un panou mare mi-a atras atenția

Chinul meu sufletesc și miile de întrebări fără răspuns au coincis perfect cu acest mesaj: 
- Nu este o soluție să răspund cu violență persoanelor care atacă pentru că au uitat să aprecieze!
- Nu câștig liniște răspunzând cu aceiași armă celor care tânjesc, dar sunt prea orgolioși să își accepte limitele!
- Nu pot cere să înțeleagă o glumă celor care nu zâmbesc decât forțați de împrejurări!
Sunt conștientă de neputința mea în fața celor omenești și/ sau diavolești, însă gândul meu bun va triumfa dacă îl am pe El alături!
Postul meu sufletesc abia acum începe!
Îertați, și uitați de v-am greșit!

joi, 26 octombrie 2017

Tu ce lași în urmă când nu o să mai fii?

Toata ziua mi-a răsunat în cap întrebarea- Tu ce lași în urmă când nu o să mai fii?
Semaforul s-a oprit la 12 secunde, și așteptând să se schimbe, mi-am amintit tot visul în care te pierdeam pe tine, Tania și spaima și neputința păreau atât de reale.
Am fost altfel toata ziua, datorită acestei întrebări sadice ce s-a născut din acest vis. Cum ar fi pentru ceilalți să nu mai fiu?
Nu îmi doresc să renunț la viață, mă văd adusă de spate, citind povești nepoților, Tania privind și chicotind cu Cristi în alt colț al casei. O să fiu încărunțită de mult timp, cu riduri și obosită de timp, însă cu o colecție impresionantă de haine vintage , îndeosebi pălării ( pentru mine se vor potrivi perfect 😊 ) . Sufletul mi-l voi simți cel puțin ca acum, dar voi fi liniștită și împăcată sufletește.
Poate nu voi ajunge totuși până acolo. Numai El știe ce îmi rezervă.
Însă, acum privind în urma celor 31 ani, sunt lucruri pe care le regret, la care aș reveni dacă aș putea, și aș încerca să fiu mai răbdătoare și mai matură în răspuns, în acțiuni. Dar sunt oameni, relații, momente, unde sper să fi lăsat un zâmbet măcar. Îmi e teamă de ideea că cineva se gândește cu ură, cu dispreț la mine, și poate de aceea uneori mi-am călcat pe orgoliu și am făcut compromisuri pentru un zâmbet. Nu pot ghici ce este în mintea și în sufletul celor cu care am avut o relație, sau cu cei care mă ciocnesc zilnic. Însă seara, când pun capul pe pernă, pot închide ochii împăcată.
Nu mi-am dorit să jignesc, să mă arăt superioară, să inspir neîncredere!
Nu mi-am însușit conștient gânduri, fapte, lucruri care nu îmi aparțin!
Nu m-am înjosit și nu am renunțat la principii morale pentru ape miscătoare, unde mereu trebuie să înoți spre o barcă imaginară!

Sunt cum sunt, un simplu om, și deși sunt conștientă că nimic nu e perfect, sper totuși să fi lăsat ceva bun în urmă ca o temelie pentru ce îmi doresc să clădesc acum și mâine!

marți, 2 mai 2017

ASTA SUNT EU! ATÂT POT!

Mi-au trebuit mai mult de 30 de ani pentru a găsi puterea în mine să zic – ASTA SUNT EU! ATÂT POT!
Dintr-un tată perfecționist și un mediu școlar unde nota dicta capacități, și promova talente, ar fi fost absurd să fiu altfel. Nu acuz, nu neg, ci doar trag linie, și realizez câtă luptă interioară am dus cu puținul meu. Puțin pe care l-am lungit și l-am lățit pe toate părțile încercând să mulțumesc pe toată lumea ( evident că nu mi-a ieșit niciodată).
Am aspirat mereu la mai mult și mai bun, și aici nu mă refer la aspecte măsurabile. Deși mă contrazic, în mintea mea, totul se măsura și se raporta la așteptările celor din mediul apropiat, cei care zâmbeau și se bucurau de reușitele mele. Însă efortul a fost mare, și nu sunt sigură că a meritat. Pentru că am stricat relații ( deși nu mi-am dorit), am ignorat momentele de liniște, de dragoste cu mine.  
            Mă regăsesc ridată și cu fire albe, tensionată și obosită.
Pentru a obține mai mult decât am dreptul să primesc.
Pentru a fi altceva decât sunt.
Pentru a mulțumi pe altcineva neglijându-mă pe mine.
            Dar nu-i nimic.  Asta sunt eu acum! Și acum îmi este mai ușor să spun ATÂT POT!
            Nu devin un om rău și nu îmi schimbă cu nimic relațiile cu ceilalți pentru că pentru prima data, pot zice : TE IUBESC LA FEL DE MULT CUM MĂ IUBESC PE MINE! MULT !!!


sâmbătă, 28 ianuarie 2017

Banalități

Într-o lume mereu agitată, încruntată și singură, mă regăsesc adeseori.
Aș vrea să zic că nu cad în extreme, însă poate acesta e specificul meu. Și totuși, așa cum pot , încerc să mă redresez:
- să respir și să conștientizez asta
- să zâmbesc și să simt asta
-să îmbrățișez și să cer ajutor, nu din neputință , ci din curajul de a o lua de la capăt.
Banalități. Și totuși uitate, nepracticate.
Și când mă simt cât de cât cu picioarele pe pământ, și când totuși renunț la  bula mea de idealuri, mă ciocnesc de această lume agitată, încruntată și singură.
Mă întristează neputința mea în fața ei. Încerc să pătrund, poate inițial pentru ei, dar conștientizez cât de mult bine îmi face mie personal. Sau poate săgeata merge în sens invers. Nici o importanță.
Mă întristez în fața lipsei de motivație pentru schimbare.
Mă întristează fiecare conversație care începe fără a asculta.

Astăzi aleg din nou, cu încredere, să fiu oglindă !