Am
inceput sa port ceas prin anul doi de facultate, si totusi pana putin dupa
majorat am avut program de armata, strict si cu permisie ocazionala spre
niciodata. Vara trebuia sa perind pe langa bloc, in caz ca se uita mama pe geam
sa ma vada, si inainte sa ticaie ceasul spre ora 22.00 trebuia sa intru in
casa. Dupa ce se schimba ora, logic la ora 21.00. Daca intarziam chiar si un
minut, nici o justificare nu era valabila, amandoi ma asteptau in fata usii, ma
verificau mai intai din cap pana in picioare daca nu am vanatai, daca nu sunt
muscata de vreun caine sau vreun iubit, si daca nu miros a tigari (nici acum nu
stiu dupa ce ma ghidam cat e ora, avand in vedere ca nu aveam nici ceas, nici
telefon, si nici nu locuiam langa primarie).
Inainte sa ajung la etajul IV spuneam de vreo doua ori “Tatal nostru”,
poate, poate a inceput vreo emisiune sau au adormit si au pierdut notiunea
timpului.
Poate
acesta este motivul pentru care imediat ce m-am vazut inscrisa la facultate, am
cautat mereu sa fiu ocupata, si sa nu respect un program de masa/ de somn/ de
viata. A nu se intelege ca am incercat tot ce nu am avut ocazia, tot stateam cu
umbra tatalui in spate, respirand greoi si amintindu-mi sa evit tot ce mi-ar
strica sanatate/ psihic/ respect de sine. In 5 ani m-am inscris in asociatii/
fundatii, am cautat sa ma implic in diverse proiecte, terorizam voluntarii cu
sedinte organizatorice la 7 seara, si trageam de timp cu orice ( jocuri,
discutii libere, consiliere), poate, poate depasesc si astazi ora de culcare J
Au
fost 5 ani agitati, in care am cunoscut oameni deosebiti si in care nu am
realizat nici un procent din ce mi-am propus. Cand mi-am schimbat singura
cursul vietii, nu am facut-o constient. Credeam ca ritmul pe care mi l-am
creat, ma va insoti mereu, indiferent unde locuiesc, sau din ce grup social fac
parte. Si uite ca a venit Grauntel si mi-a rasturnat toate planurile, m-a pus
la punct. De cand am nascut-o, am inceput sa port non-stop un ceas primit in
dar. Stiam la ce ora s-a culcat, la ce ora a facut si ce a facut… ma
transformasem intr-o carte de matematica cu un ceas drept semn. Nu pot sa zic
ca nu am incercat sa revin la ce era inainte, m-as minti urat. Dar timpul nu
mai era de partea mea, ci doar pentru ea. Si a fost potrivit asa! Singurul
regret, ce ma strangea constant in spate, era stangacia cu care incercam sa fiu
parte din bucuriile cersite. Melancolica, doar perioada studentiei parea sa se
plieze pe implicarea in evenimente sociale.
Acum,
cand ma separ cateva ore pe zi de Grauntel, reinvii, renunt la ceas, il ascund
in geanta, si imi umbla mintea hai-hui. Saptamana aceasta, cu sprijinul unor
oameni deosebiti, am invatat ca nu ar trebui sa existe impedimente in a o oferi
ajutor atunci cand cineva tine o mana intinsa spre tine. Daca ai simtit pana
acum ca sunt motive suficiente pentru care sa nu oferi, singur ti le-ai creat, dar
asta nu le face si reale. Am ras, am plans de emotii, am chiuit si am rabufnit
si mai ales, in limitele a ce sunt (si ei, si eu), am primit cate un zambet de
multumesc.
Acum,
si eu vreau sa multumesc tuturor celor care ma sprijina si imi arata jumatatea
plina a paharului; si mai ales, voua, iubirile mele dintotdeauna si pentru
totdeauna, care ma lasati sa stau peste program!