luni, 12 mai 2014

Idolii adolescentei mele

O vorba din popor, stupid de inteleapta, spune ca parintii si fratii nu ti-i alegi. Nimic gresit! 
In inocenta mea, cand invatam sa ma rog cu sufletul, dincolo de cartea de rugaciuni a bunicii, ma rugam indeosebi sa fiu un copil bun, pentru mama si tata, crezand ca eu sunt motivul certurilor lor. Ma rugam sincer sa fiu o sora buna pentru fratii mei, sa ma fac demna de ei. In perioada aceea, a pubertatii cum spun unii, idolatrizam tot ce era familie, ignoram ce acum vad, si ma bucuram de ce era frumos in cei din jur. Inca imi amintesc cum asteptam cu sufletul la gura venirea zilei de vineri, cand, unul dintre frati se intorcea de la facultate, negresit cu o ciocolata in buzunar pentru "cea mica". Printre alte amintiri, ma vad in dormitorul incarcat de mobila si haine, ascultand Queen la un casetofon vechi, ce rula caseta doar cu ajutorul batului de chibrit. Felul lui de a simti muzica, imi zbarceste si acum pielea cand reascult acele melodii. Despre ai mei ar fi atat de multe de zis, imi explodeaza sufletul doar cand indraznesc sa deschid usa copilariei si sa ii vad pe ei, si eu cu ei.
Fara sa insist, as vrea sa amintesc si de ei, nasii de botez. Tatal meu, in fixurile lui, ma ruga mereu sa ii vizitez, sa nu care cumva sa uit sa le spun de ce elev model sunt ( nimic adevarat), sa le scriu felicitari si sa nu inchid nicicand ochii ignorand respectul pe care il merita. Da, in cultura romaneasca/ ortodoxa, simplul fapt de a boteza un copil sau de a cununa un cuplu, impune un respect si o datorie morala pentru tot restul vietii. Asa au fost invatati ai mei, asa au incercat sa imi insufle si mie. Ce sa zic?! In ziua de astazi, mi se par mai degraba niste formalitati de dragul petrecerilor.
 Insa cand ma gandesc la dragii mei nasi, nici nu stiu cum sa deschid gura fara sa simt ca ii jignesc cumva. Cat eram mica, adoram sa merg la ei de sarbatori; practic, asteptam sa vad acelasi brad, cu aceleasi ornamente, dar care se impunea atat de maiestruos an de an. Si sa nu uitam, ouale umplute.Mama, niciodata, nu facea oua umplute! Niciodata! Insa, nana, sarut'mana, mereu ceream a doua portie, chit ca mama ma certa din priviri. 
Am crescut, imi doream sa ma deschid mai mult fata de ei, sa devin a casei, dar mereu imi era atat de rusine. Intram in pamant rosie din cap pana in picioare de fiecare data cand nanu' spunea o gluma, sau cand ea ma servea in cescuta de cafea cu miere de albine. Pana cand ce idee geniala i-a venit tatalui meu: sa faci meditatie cu nasica acasa, nu de alta sa nu cumva sa nu iei bacu'!! Simteam ca era un calvar sa incerc sa ii fac tatalui meu pe plac, sa ma ridic la nivelul asteptarilor lui si a nasilor, si mai ales sa par desteapta, ca inteleg ce mi se explica! Desi pare amuzant, si acum am rosu in obraj cand ma gandesc ca din camera de meditatie imi amintesc doar de cubul colorat si de ticaitul ceasului. In detrimentul a cat m-am straduit sa fiu si un elev bun, recunosc ca acum, cand ma apropii de 28 de ani, cele mai multe lipsuri le am la chimie. Nu pentru ca nasica nu ar fi o profesoara buna! Dimpotriva, ea alaturi de parintii ei au fost un model pentru ce mi-am dorit eu in familia mea.
...
Poate, maica, pare ca in batranetile mele, nu mai sunt la moda cu idolii ce si-i formeaza adolescentii. 
Nici un regret! Doar un suspin, ca nu mi-am gasit puterea sa marturisesc o dragoste si un respect pentru cei ce au scos ce e mai bun in mine. De rau, sa nu vorbim...