vineri, 26 februarie 2016

Sa fii profesor


Nu vreau sa ma gandesc si sa analizez sistemul de invatamant, clasele supraaglomerate, lipsa materialelor didactice, lipsa de colaborare intre scoala si parinti, si multe altele care fac din scoala romaneasca asemenea unei familii disfunctionale.

Ma gandesc la meseria aleasa. De mine, si de altii asemenea mie. Oare am stiut eu ce presupune cu adevarat sa fiu profesor? Teoria ca teoria, fragmentata si indosariata prin biblioteci. Dar practica?! Cea care te pune in fata faptului implinit, in care ti se ofera sansa sa sustii dezvoltarea cognitiva, dar mai ales cea emotionala a unui copil?!

Auzisem la un moment dat pe o colega spunand :" Sa reusesti sa ii tii motivat o ora intreaga, asta inseamna pedagogie." Atat adevar! Pentru unii poate insemna un efort urias sa tii interesat elevul o ora, sa captezi atentia si sa ii vezi dorinta in a te vedea, curiozitatea in a afla mai multe, respectul pentru ceea ce tu esti- profesorul lui si prietenul matur pe care poate conta. Pentru altii, totul vine de la sine, intr-un mod atat de natural. In ambele cazuri, alegerea de a fi profesor este cea corecta.

Dar ma intreb, cum e oare pentru cei care simt ca e un cosmar sa intre la ore, care s-au saturat sa fie creativi, care nu pot renunta la bagajul cu frustrari si suparari, care nu pot intelege comportamentul elevului si motivul ascuns in spatele acestuia…? Daca simti ca e o corvoada profesia aleasa, si singura ta motivatie e salariul din data de 10, de ce iti faci atat de mult rau singur? Si mai mult decat atat, de ce nu te gandesti la modul in care alegerea ta profesionala afecteaza atatea suflete? E in natura umana sa fii egoist si sa faci alegeri in functie de confortul personal, si totusi daca te iubesti atat de mult, nu te mai chinui facand ceva ce nu te face fericit!

Stiu ca sunt profesor pentru ca asta imi doresc sa fiu, si asta ma face fericita.

In ultimile zile, mai mult decat niciodata m-am gandit la ce inseamna asta. Nu stiu daca e influenta media, sau faptul ca fiecare ora petrecuta cu un copil imi da motive sa reflectez la ce am facut, care va fi pasul urmator si cel mai important, in ce masura prezenta mea il influenteaza. Am emotii inaintea fiecarei ore, asemenea unui actor care urca pe scena. Uneori, oricat de mult m-as fi pregatit inainte, totul se naruie pentru ca nu am luat in calcul starea emotionala a elevului. Si atunci, improvizez. Din amalgamul teoretic si practic, reusesc sa ma adaptez lui. Ne cantarim amandoi pana cand ne echilibram. Si atunci totul e atat de cursiv, si regenerant.

Stiu ca sunt profesor pentru ca asta imi doresc sa fiu, si asta ma face fericita.

Oare ei de ce sunt profesori?!

vineri, 5 februarie 2016

Un zbor lin


A vorbi despre viata ca despre un ciclu este deja un cliseu.

 Totul pare atat de lipsit de originalitate cand stau si ma gandesc, si incerc sa gasesc cuvintele potrivite pentru a exprima ce simt, ce gandesc- toate deja spuse. Originalitatea vine din mine, din modul in care eu ma raportez la experientele mele, la etapele vietii mele.

In mica copilarie, timpul parea inexistent, de neperceput, toate fiind inmagazinate intr-un camin , cu multa joaca. Crescand, timpul mi se definea doar in termenii de acum , in acest moment.

Deja la pubertate si la adolescenta, puteam sa inteleg prezentul doar prin prisma amintirilor si a viselor . In categoria adultului, trecutul se amprenta prin fiecare gest in relatia cu ceilalti, meseria aleasa depindea de abilitatile dobandite candva, dar aveam inca control a ce preconiza ziua de maine – poate de aici si planificarile financiare si familiale.

Inca nu am incheiat aceasta decada, dar transformarile interioare sunt tot mai evidente. Si ciclul vietii, dupa atat de mult urcus, tinde sa revina la mine, eu cu mine, in care ma simt, ma cunosc, ma iubesc. E o etapa dificila- viata  mea  pare uneori o prapastie, si nu reusesc sa prind curajul in a  lasa frau liber emotiilor. Ma arunc, plutesc si apoi ma infior de trecut si ma agat de orice pot. E o cale simpla, sa neg, sa ma prefac ca nu a existat, ca nu am fost acolo, ca nu a fost vina mea. Dar cand revin la mine prin ea, reusesc sa ma inteleg si sa ma accept.
 
Un zbor lin. Posibile escale, dar cu siguranta sunt aproape de destinatie.