Acum , repetitiv, parte din viața mea și totuși fără de timp.
Revin constant la acest cuvânt fără de sens, ce imediat își pierde valoare odată rostit, odată conștientizat.
Îmi doresc să îl prind de mâinile-i precum aripile de înger, să îl strâng la piept și să-l ascult până la capăt. Să îl cuprind în puținul său timp și să-ncerc să-l dilat în amintiri.
Să știu că acum te am, te simt, te iubesc.
Să mă bucur de tine acum, așa ,și astfel, și totuși diferit față de cel din secunda următoare ce-l va spulbera.
Și totuși această iluzie, și această falsă speranță mă țintuiește și mă deprimă, mă împinge spre trecut și uită de viitor... și uite așa mă umple de dor .
