joi, 21 noiembrie 2013

Cum era povestea cu...??!!



Inainte sa se nasca Tania deja aveam o intreaga colectie de carti de povesti, carti cu animale, carti cu jocuri etc. Pentru ea, pentru noi sa ne umple timpul. Le rasfoiam zi de zi si nu vedeam momentul in care voi tine o fetita in brate si ii voi arata achizitiile. Si totusi, a venit. Multumesc lui Dumnezeu!
Si pana a crescut sa fie mai mare decat cartile...a parut o eternitate.
Acum, spre rusinea mea, ma simt nepregatita pentru asta. E atat de fascinata de povesti, nu respira, priveste atenta toate detaliile imaginilor, repeta fiecare explicatie, se intristeaza, rade, vrea si ea in poveste.
Nu pot sa ii citesc, caci si eu ma plictisesc citind. Si atunci, pe baza imaginilor, trebuie sa fiu creativa si sa gesticulez, sa fac asocieri cu ce a vazut ea, si cap la cap fiind puse, sa rezulte o poveste. Dar surpriza: am uitat povestile?! Cum era povestea cu Motanul incaltat? Cap-coada ma refer, caci stiu si eu ca un motan s-a hotarat sa plece in lume imbracat si incaltat?!
Asta e doar un exemplu, cartile copilariei se cer citite, reamintite.
Acum sunt ragusita, dupa doua ore de povesti ce nu au nici o legatura cu originalul, si am reusit sa scap de ea doar pentru am lasat-o sa umble printre incarcatoare si cabluri, rezerva mea pentru lipsa de jocuri.
Iertare, Tania, promite mami sa se pregateasca mai bine pentru maine, si fizic si cu povesti!

Pentru mai tarziu

Sa fii in varf de munte, cu obrajii rosii si cu aerul rece in plamani. Sa simti cum in liniste, inima iti bate incet, ritmic, savurand fiecare adiere, fiecare cantec, fiecare traire.Sa vorbesti singur si sa nu te consideri nebun, sa mananci doar ce natura iti ofera si sa nu iti faci griji pentru calorii si pentru numarul de e-uri.Sa alergi, sa visezi cu ochii deschisi citind din experienta altora scrisa de mii de ani.
Sa te visezi asa. Fara televizor, fara stiri de bine sau de rau, fara sa stii ce i s-a mai intamplat Biancai Dragusanu sau cine e noul presedinte. Fara mall, fara supermarket, fara cafenele. Fara oameni. Doar tu, intr-o cabanuta calduroasa, printre carti, foi albe si un creion.
Ar fi de condamnat?! As fugi de civilizatie, de socializare, de prieteni, de rude?!
As fi fericita.
Si probabil, in lasitatea creata pentru a evita conflicte, rautati, barfe si "relatii", as fi uitata in scurt timp. Nu ca nu ar trebui.
...
Citeam zilele trecute despre cum un prieten adevarat il (re) gasesti si dupa mult timp in care nu ati vorbit, si dupa discutii contradictorii, si dupa un castig la loto, sau dupa ce ai pierdut tot la "pacanele". Va intalniti, si toate is neschimbate, best-friends. M-am gandit serios la prietenii mei, la cum ii pot regasi. Si mi-am dat seama ca unele prietenii is precum "iubirile" de o noapte, de nevoie sau de disperare. Mai sunt prieteniile de ocazie, cand te aliezi unui grup, adopti stilul lor si zambesti tuturor desi ai avut o zi proasta. Sa nu uit de prieteniile copilariei, care in timp se rezuma doar la amintiri din 1800 toamna: jocuri, profesori, vecini, vechi iubiti. As vrea sa zic ca m-as putea lipsi de toate, dar is pe urmele mele oriunde m-as duce. Cat despre prietenii mei, cum erau descrisi in acel articol, unul e mut, rusinos si plin de surprize, unul e emotiv, dragastos si subiectiv, si desigur sunt si cei doi copii fata de care mi-am creat o dependenta.
Ma vad departe de tot si de toti, cu parul carunt si dependentele niciunde.

vineri, 15 noiembrie 2013

Reluand, iar si iar, de cate ori va fi nevoie

De atat de multe ori mi s-a zis ca traiesc prea mult in trecut, ca ma ratacesc prea mult printre amintiri si uit de clipa prezenta, ca am si incetat sa acord atentie. Atat de relativ e acest termen; pentru mine, ceea ce sunt acum s-a construit, se datoreaza unui trecut, unor oameni care m-au influentat, unor intamplari care m-au marcat. A fost ceva palpabil in clipa ce parea prezenta, dar nici nu am apucat sa inteleg ce mi se intampla si a devenit clipa trecuta.
Si asa, acel deja-vu e de fapt o retraire a trecutului; cel putin asa simt eu.
Astazi, prima zi de post. Postul Craciunului. Voi fi sincera si voi recunoaste ca pana acum vreo 5 ani stiam doar de acest post si de postul Pastelui. Astea se tineau cu sfintenie la noi acasa. Nu ca ar fi explodat vreodata frigiderul de carne si bunatati culinare, dar lactatele reprezentau masa principala- noroc ca aveam bunici la tara. Si totusi, postul era sfant. Pana in prima zi de Craciun, cartofii, orezul si alte cele se perindau pe masa. Recunosc: mai furam cate o ciocolata pe ascuns. Dar ce vreau sa zic de fapt, e ca imi e dor sa tin un post, in rugaciune, in liniste sufleteasca, in impacare cu mine si cu cei din jur. Asa cum o simteam pe mama, icoana a inimii mele, mama. Desi nu mi-au citit nicicand din Biblie, nu m-au invatat multe rugaciuni, nu m-au fortat sa merg la fiecare sarbatoare la biserica. De fapt, am invatat sa ma rog de nevoie, din teama de a-mi pierde parintii. Insa era ceva acolo, in privirea ei, in gesturile ei, in felul ei de a tine post, care mi s-a intiparit ca fiind un post curat.
...

Mi-am inceput ziua, ca de obicei, cu o cafea cu lapte. Diseara, o aniversare.
 Si totusi, tot in umbra unui trecut de copil cu suflet bun, in acest post, vreau sa imi reamintesc de legatura mea cu Dumnezeu, de imbratisarea Lui ce aduce caldura si de povata Lui in pretuirea vietii.

marți, 12 noiembrie 2013

Bunicii



Bunica din deal si bunica din vale sau "de devale". Bunicul cel zambaret si bunicul povestitor.
Bunicii din partea  mamei erau contrastul perfect ce leaga doi oameni o viata intreaga: ea acrita de soarta de a fi sora cea mare a 7 frati, el -painea lui Dumnezeu. A fost mereu un chin pentru copilul din mine sa stea departe de fusta mamei. Si totusi, odata in an, o zi, maxim doua, savuram ca pe cel mai bun dulce gogosile cu gem ale bunicii si merele uscate pe sarma din fata casei, taiate meticulos de bunicul. Bunica, abia in ultimii ani de viata a prins drag de mine, cand a vazut ca mai pun mana pe matura, si nu stau tolanita in pat si cer rata de sticla de pe pervaz ca sa ma joc. Bunicul, pe pat de boala, mereu un zambet.
Bunicii din partea tatalui-doi oameni uniti prin saracie. Ea, mama pentru orice suflet, imi pregatea mereu mamaliga cu zahar- nicicand nu am reusit sa obtin acel gust simplu.Cu frica de Dumnezeu, abia ridica ochii din pamant, si mereu ne incuraja sa ne iubim unii pe altii. El, trecut prin doua razboaie, avea 4-5 povesti in tolba. De fiecare data cand mergeam in vizita, locul de dupa soba, semintele la inaintare si  :" Tatuta, mai spune o poveste!" Mereu aceleasi, pana in ceasul mortii, cand si-a luat la revedere prin poveste. Avea doua carti langa radio, si cu fiecare nou paragraf, incerca sa le descalce intreband pe fiecare. Toamna se imbraca subtire si vara cu caciula groasa si vesta.  
Sunt putine amintiri pretioase pentru ca, copil prostut, nu am stiut sa ma bucur de ei.




As vrea ca tu, draga mea copila, sa ai parte de ei mai mult decat am avut eu. Timpul, distanta sper sa fie darnice cu tine macar de acum inainte!

luni, 11 noiembrie 2013

Si departe, bufnitoiul zbura..

Cu burta rotunjita de clatite cu dulceata de mure si salele aduse de curatenia generala de luni, incerc sa savurez povestile pentru copii ce se aud din camera Taniei.
De mai bine de doi ani, in filozofia mea interna si nebuna, incerc sa definesc familia cu copii.Probabil de aici si acest jurnal de idei - poate ma inteleg mai bine.
 Imi amintesc si acum euforia cu care am tinut-o in brate pe Tania in primele ore.
 Stii cum e atunci cand visezi si pare atat de real dar totusi stii ca e vis? Asa ma simteam eu, ca intr-un vis, pe care nu vroiam sa il scot in sfera realitatii. Abia dupa cateva nopti nedormite, insotite de problemele la alaptat, mi-am dat seama ca suntem doar noi. Noi doua. Da, tati ne ajuta constant, se implica si acum si e mai distractiv la joaca decat mami. Si totusi. Cum a crescut ea dintr-un bob de mustar in bondocul cel mototolit ce mi l-au varat sub nas dupa cezariana...Legatura ce s-a creat in burtica cu dulciuri a mamei, o resimt si acum atat de evident in fiecare clipa.
Stiu ca e confuz tot ce incerc eu sa spun, poate e doar o explicatie pe care incerc sa mi-o dau mie, pentru dependenta pe care mi-am creat-o fata de ea. Si a ei fata de mine!
Un cosmar noaptea??Mamiiii!!      
O julitura in genunchi??Mamiiiiiii!!!!!!!
Un zambet dupa ce s-au potrivit doua cuburi ?? Mami!!
O gaura in perete realizata zilnic cu mini-unghiile?? Mami, uite!!
...
Si lista poate continua!
Astazi, am avut o durere de cap cumplita.Mi-a fost teama ca nu va intelege ca nu ma simt in stare sa ies in parc, si totusi...
 -Tania, pe mami o doare capul, te joci singura?
-Nu!!
-Tania, te rog, intelege-ma si tu, ma doare capul!
- Tania capu' tu!zice ea cu ochii lasati si totusi zambind.
-Si pe tine te doare?
-Da.Mami, gata... si imi ia fata in manutele ei mici si ma pupa dulce pe frunte.
-Gata, daca ai dat pup, mi-a trecut...
...
As vrea eu.

Si totusi, ne-am inteles una pe alta, dincolo de cuvinte.

Voie buna,voinici ... sunt chemata sa defilez cu fanfara! :)

duminică, 10 noiembrie 2013

Timp pentru tine

Cum iti gasesti timp pentru tine?
Ai sa spui ca mereu esti cu tine, esti constient de minte, de suflet, de nevoi, de dureri. Poate asa si este...pentru tine.
Pentru mine nu mi-am facut timp. Pentru ca nu am vrut, pentru ca am ezitat sa ma privesc cu adevarat.
Imi amintesc de primul meu jurnal...in agitatia de a-l tine ascuns sa nu afle mama de un anume Bogdan, coleg de clasa a IV-a, cand scriam ma simteam libera. Puteam vorbi fara teama. Acum privesc cu bujori in obraji pe ce am scris acum douazeci de ani sau acum cativa ani cand am deschis acest blog. Nu cu rusine pentru ce eram, ci realizez cat m-am schimbat.
Cu o falsa modestie, talentul de orator isi cere disperat drepturile.
E momentul sa imi fac timp pentru mine. Si poate, in oglinda mea iti poti aranja mustata sau  improspata rujul obrajilor tai.
Salut, voie buna! :)