vineri, 29 aprilie 2016

Vinerea Mare, mazarea fiarta si bucuria Deniei

Da, e o zi cu multa incarcatura emotionala si cu amintiri din micutul Dorohoi.

Saptamana Mare intotdeauna insemna vacanta petrecuta cu mama, pregatirea pentru Invierea Domnului, si seri petrecute la Denii.

Prima mea vizita la biserica a fost intr-o duminica, pe cand aveam 7-8 ani, cand mama l-a fortat pe unul din frati sa ma ia cu el. Ma uitam fascinata la picturi, admiram cladirea in imensitatea ei, si incercam sa diger comportamentul straniu al celor din jur. Si acum imi amintesc, cum fratele meu se simtea jenat de umirea mea in fata lui Dumnezeu. 
Parintii ma indemnau sa merg la biserica in fiecare duminica, singura, ei simtindu-se prea batrani si obositi pentru a ma insoti. Nu mi-a explicat nimeni ce rol are, ce reprezinta fiecare icoana, ce insemnatate are fiecare sarbatoare. Am dedus pe parcurs, cu fiecare reintalnire, si mi-am creat din biserica un refugiu cand casa in care locuiam nu mai era acasa.

Deniile din Saptamana Mare le asteptam cu sufletul la gura, pentru ca scapam de sarcini, de teme, si ma strecuram impreuna cu prietenele din cartier, printre cei mari. In inocenta mea de copil, savuram emotiile ce ma cuprindeau cu fiecare dintre cantarile bisericesti, fara a le cauta sensul, fara a deslusi tainele lor.

Dar dintre toate, cea din Vinerea Mare era cea mai asteptata.

Incepeam ziua facand curat in intreaga casa, apoi ma strecuram in bucatarie si ajutam la taierea legumelor pentru salata bouef. Aveam sarcini si dimensiuni precise pentru fiecare dintre legume ( in salata mea, toate sunt inegale J ), si la sfarsit, adaugam mazarea prefiarta din borcan- primeam cateva linguri de mazare intr-o canita de cafea, niciodata cat imi doream, pentru ca stricam proportiile calculate de mama (astazi am mancat o conserva de mazare in amintirea inghititurilor in sec ). 

Seara, ne strangeam doua-trei fete in fata blocului, la ora stabilita, si incantate mergeam la denie. Niciodata nu aveam cartea cu cantarile din Vinerea Mare, dar ne lipeam in fata altarului de alt grup de fete, si asteptam cu sufletul la gura sa inceapa. Nu am cuvinte sa descriu acele sentimente ce ma inaltau la cer si ma coborau printre ceilalti , cu fiecare vers, cu fiecare cuvant. In simplitatea mea de a percepe chinurile Lui, sacrificiul și Invierea Lui , varsam lacrimi pe ascuns, si nu indrazneam sa ma gandesc sincer si profund cum si eu L-am rastignit.

Dupa ce inconjuram biserica de trei ori, cand ma intorceam in biserica, cutezam sa cer sanatate si intelegere intre ai mei.

De cand, acasa nu mai e langa parinti, am impletit rutina si traditiile cu comfortul meu psihic. Astazi curatenia a fost finalizata de Tania, iar salata boeuf e cu mazare din belsug.

Ma infioara gandul reintalnirii cu tatal meu alaturi de Hristos…

luni, 11 aprilie 2016

Notițe de subsol


            Mereu la poli opuși, echilibrul nu se mai arată. Atât de simplu, și totusi atât de greu…  în definirea unei noi stări, folosirea termenilor în opoziție, dă o valoare fiecarui sentiment, cu mult mai puternică decât doar în înșirarea lor.
            Și totuși, ceva ce mă pune în dificultate, indiferent de mediul în care mă învârt: unde se încheie egoismul și începe altruismul? Unde pot fi etichetată ca fiind de o speță joasă, și de ce nu pot fi considerată doar ca urmând instinctul- bucuria- dragostea- viața proprie?! În ce moment, fericirea celor din jur înalță altruismul în ochii voștri într-atat încât nu mai contează ce ascunde zâmbetul de complezență?!
            Natura umană mă îndeamnă atât de solemn să nu uit că locul meu este printre cei asemenea mie. Implicit, o bună adaptare presupune o renunțare la propriile nevoi, dar într-atât încât să nu îți pierzi autenticitatea. Echilibrul mereu în procesul de cântărire presupune o înțelepciune cu mult superioară oricăror cuvinte.
            Oricum ar fi, absurdul își face din nou loc. În fiecare părticică din mine, care luptă prea mult în a gândi puțin și a simți mai mult.