Tindem să căutăm în ceilalți ceea ce nu găsim în noi.
Ne naștem plini de dragostea lui Dumnezeu, și pe parcursul vieții pierdem esența lucrurilor simple. Și construim goluri, frânturi cu fiecare pas pe care îl facem fără El. Și atunci când punem capul pe pernă, și o lacrimă coboară încet pe obraz, întrebând De ce înainte de a se usca, atunci realizăm pustietatea ce zace în noi.
Și pentru că jocul vieții nu ia sfârșit fără curse abrupte, în toiul dimineții găsim puterea de a o lua de la capăt, căutând speranțe.
În noi, în cei de lângă noi și în fantasme ale neputinței noastre omenești. Nimic greșit , atât timp cât picătura de viu umple dumnezeiește.
Tindem să căutăm în ceilalți ceea ce nu găsim în noi, și e atât de trist când noi am avut totul...
luni, 5 decembrie 2016
miercuri, 23 noiembrie 2016
Spune-mi ce doresti sa faci cu viata ta, Maria?
˶ O
viata fara probleme nu e o viata normala " , parafrazandu-l pe dl. Dafinoiu, folosind
negatia.
Nu
as putea defini viata mea ca fiind una atipica, insa cu siguranta sta ceva
ascuns in gena mea care ma macina zilnic in a identifica perfectiunea.
Perfectul, absolutul, intregul, adevarul, certitudinea. Toate imi scapa zilnic
printre degete si cand le simt, ma intristez. Stiu, pare absurd, o lupta fara
finalitate. Insa daca ma privesc putin din exterior, realizez ca de fapt toate
acestea creaza normalitatea din viata mea: disputele, infrangerile, luptele
interioare. Tine doar de felul in care vreau sa nuantez ce vad!
Atunci
reiau in forma corecta: O viata cu probleme e o viata normala!
Imi
recunosc pentru prima data : viata mea e una normala!
Sunt
o mare linistita in prima parte a zilei, si un butoi cu pulbere in mediul placut
de acasa.
Sunt
matura in situatiile vietii de zi cu zi, dar in mine urla o copila neimplinita,
dornica de evadare.
Doresc
sa fiu profesionista in ceea ce fac si sa ma ridic la nivelul asteptarilor, dar
sunt ratacita de multe ori in drumul parcurs.
Ramane
totusi contradictia vietii interioare cu cea a vietii exterioare, in care mi se
cere sa respect anumite standarde pentru a ma incadra intr-o familie, un
serviciu, o societate. As ramane singura daca as transfera sacul meu de
nemultumiri si frustrari pe prieteni, as pierde locul de munca daca as ceda
pentru o clipa urletului. Poate da, poate nu. Certitudinea din nou lipseste,
dar riscul inca nu mi-l pot asuma.
Si
atunci, sa distrug molia care a distrus generatii, una dupa alta, poate fi cel
mai dificil aspect al vietii mele. Aleg sa ratacesc , decat sa stagnez. Prefer sa
caut solutii, decat sa ingrop o problema.
Astazi
am gresit, am pierdut, am acceptat. Poate e sansa mea sa invat noi pasi spre perfect,
absolut, intreg, adevar, certitudine intr-o viata perfect normala!
vineri, 29 aprilie 2016
Vinerea Mare, mazarea fiarta si bucuria Deniei
Da, e o zi cu multa
incarcatura emotionala si cu amintiri din micutul Dorohoi.
Saptamana Mare
intotdeauna insemna vacanta petrecuta cu mama, pregatirea pentru Invierea
Domnului, si seri petrecute la Denii.
Prima mea vizita la
biserica a fost intr-o duminica, pe cand aveam 7-8 ani, cand mama l-a fortat pe
unul din frati sa ma ia cu el. Ma uitam fascinata la picturi, admiram cladirea
in imensitatea ei, si incercam sa diger comportamentul straniu al celor din
jur. Si acum imi amintesc, cum fratele meu se simtea jenat de umirea mea in
fata lui Dumnezeu.
Parintii ma indemnau sa merg la biserica in fiecare duminica, singura, ei simtindu-se prea batrani si obositi pentru a ma insoti. Nu mi-a explicat nimeni ce rol are, ce reprezinta fiecare icoana, ce insemnatate are fiecare sarbatoare. Am dedus pe parcurs, cu fiecare reintalnire, si mi-am creat din biserica un refugiu cand casa in care locuiam nu mai era acasa.
Parintii ma indemnau sa merg la biserica in fiecare duminica, singura, ei simtindu-se prea batrani si obositi pentru a ma insoti. Nu mi-a explicat nimeni ce rol are, ce reprezinta fiecare icoana, ce insemnatate are fiecare sarbatoare. Am dedus pe parcurs, cu fiecare reintalnire, si mi-am creat din biserica un refugiu cand casa in care locuiam nu mai era acasa.
Deniile din Saptamana
Mare le asteptam cu sufletul la gura, pentru ca scapam de sarcini,
de teme, si ma strecuram impreuna cu prietenele din cartier, printre cei mari.
In inocenta mea de copil, savuram emotiile ce ma cuprindeau cu fiecare dintre cantarile
bisericesti, fara a le cauta sensul, fara a deslusi tainele lor.
Dar dintre toate, cea
din Vinerea Mare era cea mai asteptata.
Incepeam ziua facand
curat in intreaga casa, apoi ma strecuram in bucatarie si ajutam la taierea
legumelor pentru salata bouef. Aveam sarcini si dimensiuni precise pentru
fiecare dintre legume ( in salata mea, toate sunt inegale J
), si la sfarsit, adaugam mazarea prefiarta din borcan- primeam cateva linguri
de mazare intr-o canita de cafea, niciodata cat imi doream, pentru ca stricam
proportiile calculate de mama (astazi am mancat o conserva de mazare in
amintirea inghititurilor in sec ).
Seara, ne strangeam
doua-trei fete in fata blocului, la ora stabilita, si incantate mergeam la
denie. Niciodata nu aveam cartea cu cantarile din Vinerea Mare, dar ne lipeam
in fata altarului de alt grup de fete, si asteptam cu sufletul la gura sa
inceapa. Nu am cuvinte sa descriu acele sentimente ce ma inaltau la cer si ma
coborau printre ceilalti , cu fiecare vers, cu fiecare cuvant. In simplitatea
mea de a percepe chinurile Lui, sacrificiul și Invierea Lui , varsam lacrimi pe
ascuns, si nu indrazneam sa ma gandesc sincer si profund cum si eu L-am
rastignit.
Dupa ce inconjuram
biserica de trei ori, cand ma intorceam in biserica, cutezam sa cer sanatate si
intelegere intre ai mei.
De cand, acasa nu mai e
langa parinti, am impletit rutina si traditiile cu comfortul meu psihic. Astazi
curatenia a fost finalizata de Tania, iar salata boeuf e cu mazare din belsug.
Ma infioara gandul reintalnirii
cu tatal meu alaturi de Hristos…
luni, 11 aprilie 2016
Notițe de subsol
Mereu la poli opuși, echilibrul nu
se mai arată. Atât de simplu, și totusi atât de greu… în definirea unei noi stări, folosirea
termenilor în opoziție, dă o valoare fiecarui sentiment, cu mult mai puternică
decât doar în înșirarea lor.
Și totuși, ceva ce mă pune în dificultate,
indiferent de mediul în care mă învârt: unde se încheie egoismul și începe altruismul?
Unde pot fi etichetată ca fiind de o speță joasă, și de ce nu pot fi considerată
doar ca urmând instinctul- bucuria- dragostea- viața proprie?! În ce moment,
fericirea celor din jur înalță altruismul în ochii voștri într-atat încât nu
mai contează ce ascunde zâmbetul de complezență?!
Natura umană mă îndeamnă atât de
solemn să nu uit că locul meu este printre cei asemenea mie. Implicit, o bună
adaptare presupune o renunțare la propriile nevoi, dar într-atât încât să nu
îți pierzi autenticitatea. Echilibrul mereu în procesul de cântărire presupune
o înțelepciune cu mult superioară oricăror cuvinte.
Oricum ar fi, absurdul își face din
nou loc. În fiecare părticică din mine, care luptă prea mult în a gândi puțin
și a simți mai mult.
vineri, 26 februarie 2016
Sa fii profesor
Nu vreau sa ma gandesc
si sa analizez sistemul de invatamant, clasele supraaglomerate, lipsa
materialelor didactice, lipsa de colaborare intre scoala si parinti, si multe
altele care fac din scoala romaneasca asemenea unei familii disfunctionale.
Ma gandesc la meseria
aleasa. De mine, si de altii asemenea mie. Oare am stiut eu ce presupune cu
adevarat sa fiu profesor? Teoria ca teoria, fragmentata si indosariata prin
biblioteci. Dar practica?! Cea care te pune in fata faptului implinit, in care
ti se ofera sansa sa sustii dezvoltarea cognitiva, dar mai ales cea emotionala
a unui copil?!
Auzisem la un moment
dat pe o colega spunand :" Sa reusesti sa ii tii motivat o ora intreaga,
asta inseamna pedagogie." Atat adevar! Pentru unii poate insemna un efort
urias sa tii interesat elevul o ora, sa captezi atentia si sa ii vezi dorinta
in a te vedea, curiozitatea in a afla mai multe, respectul pentru ceea ce tu
esti- profesorul lui si prietenul matur pe care poate conta. Pentru altii, totul
vine de la sine, intr-un mod atat de natural. In ambele cazuri, alegerea de a
fi profesor este cea corecta.
Dar ma intreb, cum e
oare pentru cei care simt ca e un cosmar sa intre la ore, care s-au saturat sa
fie creativi, care nu pot renunta la bagajul cu frustrari si suparari, care nu
pot intelege comportamentul elevului si motivul ascuns in spatele acestuia…?
Daca simti ca e o corvoada profesia aleasa, si singura ta motivatie e salariul
din data de 10, de ce iti faci atat de mult rau singur? Si mai mult decat atat,
de ce nu te gandesti la modul in care alegerea ta profesionala afecteaza atatea
suflete? E in natura umana sa fii egoist si sa faci alegeri in functie de
confortul personal, si totusi daca te iubesti atat de mult, nu te mai chinui
facand ceva ce nu te face fericit!
Stiu ca sunt profesor
pentru ca asta imi doresc sa fiu, si asta ma face fericita.
In ultimile zile, mai
mult decat niciodata m-am gandit la ce inseamna asta. Nu stiu daca e influenta
media, sau faptul ca fiecare ora petrecuta cu un copil imi da motive sa
reflectez la ce am facut, care va fi pasul urmator si cel mai important, in ce masura
prezenta mea il influenteaza. Am emotii inaintea fiecarei ore, asemenea unui
actor care urca pe scena. Uneori, oricat de mult m-as fi pregatit inainte,
totul se naruie pentru ca nu am luat in calcul starea emotionala a elevului. Si
atunci, improvizez. Din amalgamul teoretic si practic, reusesc sa ma adaptez
lui. Ne cantarim amandoi pana cand ne echilibram. Si atunci totul e atat de
cursiv, si regenerant.
Stiu ca sunt profesor
pentru ca asta imi doresc sa fiu, si asta ma face fericita.
Oare ei de ce sunt
profesori?!
vineri, 5 februarie 2016
Un zbor lin
A vorbi despre viata ca
despre un ciclu este deja un cliseu.
Totul pare atat de lipsit de originalitate
cand stau si ma gandesc, si incerc sa gasesc cuvintele potrivite pentru
a exprima ce simt, ce gandesc- toate deja spuse. Originalitatea vine din
mine, din modul in care eu ma raportez la experientele mele, la etapele vietii
mele.
In mica copilarie,
timpul parea inexistent, de neperceput, toate fiind inmagazinate intr-un camin
, cu multa joaca. Crescand, timpul mi se definea doar in termenii de acum , in
acest moment.
Deja la pubertate si la
adolescenta, puteam sa inteleg prezentul doar prin prisma amintirilor si a
viselor . In categoria adultului, trecutul se amprenta prin fiecare gest in
relatia cu ceilalti, meseria aleasa depindea de abilitatile dobandite candva,
dar aveam inca control a ce preconiza ziua de maine – poate de aici si
planificarile financiare si familiale.
Inca nu am incheiat
aceasta decada, dar transformarile interioare sunt tot mai evidente. Si ciclul
vietii, dupa atat de mult urcus, tinde sa revina la mine, eu cu mine, in care
ma simt, ma cunosc, ma iubesc. E o etapa dificila- viata mea
pare uneori o prapastie, si nu reusesc sa prind curajul in a lasa frau
liber emotiilor. Ma arunc, plutesc si apoi ma infior de trecut si ma agat de
orice pot. E o cale simpla, sa neg, sa ma prefac ca nu a existat, ca nu am fost
acolo, ca nu a fost vina mea. Dar cand revin la mine prin ea, reusesc sa ma
inteleg si sa ma accept.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)