luni, 5 decembrie 2016

Cândva am avut totul...

Tindem să căutăm în ceilalți ceea ce nu găsim în noi.
Ne naștem plini de dragostea lui Dumnezeu, și pe parcursul vieții pierdem esența lucrurilor simple. Și construim goluri, frânturi cu fiecare pas pe care îl facem fără El. Și atunci când punem capul pe pernă, și o lacrimă coboară încet pe obraz, întrebând De ce înainte de a se usca, atunci realizăm pustietatea ce zace în noi.
Și pentru că jocul vieții nu ia sfârșit fără curse abrupte, în toiul dimineții găsim puterea de a o lua de la capăt, căutând speranțe.
În noi, în cei de lângă noi și în fantasme ale neputinței noastre omenești. Nimic greșit , atât timp cât picătura de viu umple dumnezeiește.
Tindem să căutăm în ceilalți ceea ce nu găsim în noi, și e atât de trist când noi am avut totul...

miercuri, 23 noiembrie 2016

Spune-mi ce doresti sa faci cu viata ta, Maria?


˶ O viata fara probleme nu e o viata normala " , parafrazandu-l pe dl. Dafinoiu, folosind negatia.
Nu as putea defini viata mea ca fiind una atipica, insa cu siguranta sta ceva ascuns in gena mea care ma macina zilnic in a identifica perfectiunea. Perfectul, absolutul, intregul, adevarul, certitudinea. Toate imi scapa zilnic printre degete si cand le simt, ma intristez. Stiu, pare absurd, o lupta fara finalitate. Insa daca ma privesc putin din exterior, realizez ca de fapt toate acestea creaza normalitatea din viata mea: disputele, infrangerile, luptele interioare. Tine doar de felul in care vreau sa nuantez ce vad!
Atunci reiau in forma corecta: O viata cu probleme e o viata normala!
Imi recunosc pentru prima data : viata mea e una normala!
Sunt o mare linistita in prima parte a zilei, si un butoi cu pulbere in mediul placut de acasa.
Sunt matura in situatiile vietii de zi cu zi, dar in mine urla o copila neimplinita, dornica de evadare.
Doresc sa fiu profesionista in ceea ce fac si sa ma ridic la nivelul asteptarilor, dar sunt ratacita de multe ori in drumul parcurs.
Ramane totusi contradictia vietii interioare cu cea a vietii exterioare, in care mi se cere sa respect anumite standarde pentru a ma incadra intr-o familie, un serviciu, o societate. As ramane singura daca as transfera sacul meu de nemultumiri si frustrari pe prieteni, as pierde locul de munca daca as ceda pentru o clipa urletului. Poate da, poate nu. Certitudinea din nou lipseste, dar riscul inca nu mi-l pot asuma.
Si atunci, sa distrug molia care a distrus generatii, una dupa alta, poate fi cel mai dificil aspect al vietii mele. Aleg sa ratacesc , decat sa stagnez. Prefer sa caut solutii, decat sa ingrop o problema.
Astazi am gresit, am pierdut, am acceptat. Poate e sansa mea sa invat noi pasi spre perfect, absolut, intreg, adevar, certitudine intr-o viata perfect normala!


vineri, 29 aprilie 2016

Vinerea Mare, mazarea fiarta si bucuria Deniei

Da, e o zi cu multa incarcatura emotionala si cu amintiri din micutul Dorohoi.

Saptamana Mare intotdeauna insemna vacanta petrecuta cu mama, pregatirea pentru Invierea Domnului, si seri petrecute la Denii.

Prima mea vizita la biserica a fost intr-o duminica, pe cand aveam 7-8 ani, cand mama l-a fortat pe unul din frati sa ma ia cu el. Ma uitam fascinata la picturi, admiram cladirea in imensitatea ei, si incercam sa diger comportamentul straniu al celor din jur. Si acum imi amintesc, cum fratele meu se simtea jenat de umirea mea in fata lui Dumnezeu. 
Parintii ma indemnau sa merg la biserica in fiecare duminica, singura, ei simtindu-se prea batrani si obositi pentru a ma insoti. Nu mi-a explicat nimeni ce rol are, ce reprezinta fiecare icoana, ce insemnatate are fiecare sarbatoare. Am dedus pe parcurs, cu fiecare reintalnire, si mi-am creat din biserica un refugiu cand casa in care locuiam nu mai era acasa.

Deniile din Saptamana Mare le asteptam cu sufletul la gura, pentru ca scapam de sarcini, de teme, si ma strecuram impreuna cu prietenele din cartier, printre cei mari. In inocenta mea de copil, savuram emotiile ce ma cuprindeau cu fiecare dintre cantarile bisericesti, fara a le cauta sensul, fara a deslusi tainele lor.

Dar dintre toate, cea din Vinerea Mare era cea mai asteptata.

Incepeam ziua facand curat in intreaga casa, apoi ma strecuram in bucatarie si ajutam la taierea legumelor pentru salata bouef. Aveam sarcini si dimensiuni precise pentru fiecare dintre legume ( in salata mea, toate sunt inegale J ), si la sfarsit, adaugam mazarea prefiarta din borcan- primeam cateva linguri de mazare intr-o canita de cafea, niciodata cat imi doream, pentru ca stricam proportiile calculate de mama (astazi am mancat o conserva de mazare in amintirea inghititurilor in sec ). 

Seara, ne strangeam doua-trei fete in fata blocului, la ora stabilita, si incantate mergeam la denie. Niciodata nu aveam cartea cu cantarile din Vinerea Mare, dar ne lipeam in fata altarului de alt grup de fete, si asteptam cu sufletul la gura sa inceapa. Nu am cuvinte sa descriu acele sentimente ce ma inaltau la cer si ma coborau printre ceilalti , cu fiecare vers, cu fiecare cuvant. In simplitatea mea de a percepe chinurile Lui, sacrificiul și Invierea Lui , varsam lacrimi pe ascuns, si nu indrazneam sa ma gandesc sincer si profund cum si eu L-am rastignit.

Dupa ce inconjuram biserica de trei ori, cand ma intorceam in biserica, cutezam sa cer sanatate si intelegere intre ai mei.

De cand, acasa nu mai e langa parinti, am impletit rutina si traditiile cu comfortul meu psihic. Astazi curatenia a fost finalizata de Tania, iar salata boeuf e cu mazare din belsug.

Ma infioara gandul reintalnirii cu tatal meu alaturi de Hristos…

luni, 11 aprilie 2016

Notițe de subsol


            Mereu la poli opuși, echilibrul nu se mai arată. Atât de simplu, și totusi atât de greu…  în definirea unei noi stări, folosirea termenilor în opoziție, dă o valoare fiecarui sentiment, cu mult mai puternică decât doar în înșirarea lor.
            Și totuși, ceva ce mă pune în dificultate, indiferent de mediul în care mă învârt: unde se încheie egoismul și începe altruismul? Unde pot fi etichetată ca fiind de o speță joasă, și de ce nu pot fi considerată doar ca urmând instinctul- bucuria- dragostea- viața proprie?! În ce moment, fericirea celor din jur înalță altruismul în ochii voștri într-atat încât nu mai contează ce ascunde zâmbetul de complezență?!
            Natura umană mă îndeamnă atât de solemn să nu uit că locul meu este printre cei asemenea mie. Implicit, o bună adaptare presupune o renunțare la propriile nevoi, dar într-atât încât să nu îți pierzi autenticitatea. Echilibrul mereu în procesul de cântărire presupune o înțelepciune cu mult superioară oricăror cuvinte.
            Oricum ar fi, absurdul își face din nou loc. În fiecare părticică din mine, care luptă prea mult în a gândi puțin și a simți mai mult.


vineri, 26 februarie 2016

Sa fii profesor


Nu vreau sa ma gandesc si sa analizez sistemul de invatamant, clasele supraaglomerate, lipsa materialelor didactice, lipsa de colaborare intre scoala si parinti, si multe altele care fac din scoala romaneasca asemenea unei familii disfunctionale.

Ma gandesc la meseria aleasa. De mine, si de altii asemenea mie. Oare am stiut eu ce presupune cu adevarat sa fiu profesor? Teoria ca teoria, fragmentata si indosariata prin biblioteci. Dar practica?! Cea care te pune in fata faptului implinit, in care ti se ofera sansa sa sustii dezvoltarea cognitiva, dar mai ales cea emotionala a unui copil?!

Auzisem la un moment dat pe o colega spunand :" Sa reusesti sa ii tii motivat o ora intreaga, asta inseamna pedagogie." Atat adevar! Pentru unii poate insemna un efort urias sa tii interesat elevul o ora, sa captezi atentia si sa ii vezi dorinta in a te vedea, curiozitatea in a afla mai multe, respectul pentru ceea ce tu esti- profesorul lui si prietenul matur pe care poate conta. Pentru altii, totul vine de la sine, intr-un mod atat de natural. In ambele cazuri, alegerea de a fi profesor este cea corecta.

Dar ma intreb, cum e oare pentru cei care simt ca e un cosmar sa intre la ore, care s-au saturat sa fie creativi, care nu pot renunta la bagajul cu frustrari si suparari, care nu pot intelege comportamentul elevului si motivul ascuns in spatele acestuia…? Daca simti ca e o corvoada profesia aleasa, si singura ta motivatie e salariul din data de 10, de ce iti faci atat de mult rau singur? Si mai mult decat atat, de ce nu te gandesti la modul in care alegerea ta profesionala afecteaza atatea suflete? E in natura umana sa fii egoist si sa faci alegeri in functie de confortul personal, si totusi daca te iubesti atat de mult, nu te mai chinui facand ceva ce nu te face fericit!

Stiu ca sunt profesor pentru ca asta imi doresc sa fiu, si asta ma face fericita.

In ultimile zile, mai mult decat niciodata m-am gandit la ce inseamna asta. Nu stiu daca e influenta media, sau faptul ca fiecare ora petrecuta cu un copil imi da motive sa reflectez la ce am facut, care va fi pasul urmator si cel mai important, in ce masura prezenta mea il influenteaza. Am emotii inaintea fiecarei ore, asemenea unui actor care urca pe scena. Uneori, oricat de mult m-as fi pregatit inainte, totul se naruie pentru ca nu am luat in calcul starea emotionala a elevului. Si atunci, improvizez. Din amalgamul teoretic si practic, reusesc sa ma adaptez lui. Ne cantarim amandoi pana cand ne echilibram. Si atunci totul e atat de cursiv, si regenerant.

Stiu ca sunt profesor pentru ca asta imi doresc sa fiu, si asta ma face fericita.

Oare ei de ce sunt profesori?!

vineri, 5 februarie 2016

Un zbor lin


A vorbi despre viata ca despre un ciclu este deja un cliseu.

 Totul pare atat de lipsit de originalitate cand stau si ma gandesc, si incerc sa gasesc cuvintele potrivite pentru a exprima ce simt, ce gandesc- toate deja spuse. Originalitatea vine din mine, din modul in care eu ma raportez la experientele mele, la etapele vietii mele.

In mica copilarie, timpul parea inexistent, de neperceput, toate fiind inmagazinate intr-un camin , cu multa joaca. Crescand, timpul mi se definea doar in termenii de acum , in acest moment.

Deja la pubertate si la adolescenta, puteam sa inteleg prezentul doar prin prisma amintirilor si a viselor . In categoria adultului, trecutul se amprenta prin fiecare gest in relatia cu ceilalti, meseria aleasa depindea de abilitatile dobandite candva, dar aveam inca control a ce preconiza ziua de maine – poate de aici si planificarile financiare si familiale.

Inca nu am incheiat aceasta decada, dar transformarile interioare sunt tot mai evidente. Si ciclul vietii, dupa atat de mult urcus, tinde sa revina la mine, eu cu mine, in care ma simt, ma cunosc, ma iubesc. E o etapa dificila- viata  mea  pare uneori o prapastie, si nu reusesc sa prind curajul in a  lasa frau liber emotiilor. Ma arunc, plutesc si apoi ma infior de trecut si ma agat de orice pot. E o cale simpla, sa neg, sa ma prefac ca nu a existat, ca nu am fost acolo, ca nu a fost vina mea. Dar cand revin la mine prin ea, reusesc sa ma inteleg si sa ma accept.
 
Un zbor lin. Posibile escale, dar cu siguranta sunt aproape de destinatie.