Esente

Dragostea...aici, acum, asa.

Inutil, caci e fara de timp, fara determinare, dincolo de expresii, incadrari, explicatii.

Copilul, inclusiv in jocul lui, se transpune. Am tinde sa zicem:" Cata creativitate!", "Cata fantezie!".

De fapt, si atunci cand isi joaca un rol, el de fapt e izvor infinit de iubire naturala. El nu concepe frica decat ca pe o lipsa a dragostei celor din jur. Absenta atentiei e de fapt ignoranta faleasca ce ne acopera pe noi, "cei maturi".

Desi intr-un mod constient, de cele mai multe ori  alegem sa ne intersectam cu de toate si pentru toti, iubirea nu ne paraseste. E sadita adanc, si in functie de mofturile noastre matinale, infloreste sau asteapta rabdatoare sa fie observata.

Doar constientizarea ei e suficienta.

Nu e loc pentru adio...

-Tata, m-a sunat mama și mi-a spus să vin acasă.

-

-Să îți spun "Adio", te-ai hotărât să pleci...Cum așa?!De ce?!

-

-Bine, vin, poate te fac să te răzgândești.

...

Și totuși, cum să intru în casa copilăriei mele și tu să mă aștepti atât de rece? Rece, tăcut și încruntat. Cu ce te-am supărat?..Bine, recunosc- iartă-mă, nu am reușit mereu să te înțeleg, să te accept așa cum ai facut tu cu mine. Dar nu pot să te văd așa.

...

Se aud oameni plângând. Acolo, în sufragerie, unde știu că și tu mă aștepți.

Mi se spune să fiu puternică, că e necesar să te văd.

Simt că mă sufoc, aerul nu mai e suficient pentru durerea ce mă învăluie. E atât de ostenitor momentul revederii...

-De ce te încăpățânezi? Spune ceva, orice! Poți să mă ocărăști, să te repeți cu regulile de circulație, cu prelegeri despre cât de răi pot fi oamenii, sau despre cum poți omeni.

-

Hai, parcă mi se pare că te văd oftând... și totuși nu mai poți rosti nici măcar un cuvânt... Știu că îți e greu, însă, dacă vrei, măcar dă-mi sărutul tău părintesc pe frunte și apoi... Altfel, nu pot să îți zic nici "Pe curând!".

...

Timpul se scurge și cea mai emotionantă cântare bisericească ți se cântă ție. O asculți??!

E un drum bătătorit cu vise, lacrimi și speranță, pe care acum îl parcurgi în sens invers. Pleci și rupi cu tine fiecare strângere de mână, întristezi zâmbetele oferite.

"Gata, acum e momentul, apoi nu vei mai avea ocazia!"

-Tata, te privesc și știu că și tu te uiți în ochii mei. Ești obosit și te înteleg. Încerc să accept că e ultima îmbrățișare, dar vreau să cred că rămâi cu mine...Sărut-mâna, tată! Iartă-mă că nu te-am înțeles!

Ninge dinspre casa parinteasca

Incapatanarea e o mostenire genetica din partea tatalui, a bunicului, a strabunicului si a tot ce inseamna linie paterna. Cum s-a intarit mereu in deciziile lui, indiferent de erau benefice pe termen lung sau nu. Nu o consider o calitate, ci mai degraba un semn de slabiciune si de prostie. Perseverenta te ridica frumos, fara sa ii lovesti pe cei din jur. Ambitia te lacomeste si te izoleaza.

...

Craciunul, nasterea Domnului, cea mai frumoasa sarbatoare pentru mine, pentru copilul din mine. Ce sarbatoarea ar putea defini mai bine familia? Nu stiu daca sunt doar luminile, zecile de lumini din casa, din alte case, de pe strada, din lume, sau bradutul cu mirosul lui proaspat ce te duce direct in padurile din munti. Sau poate mirosul de cozonac proaspat scos din cuptor, cu mult mac si rahat, si pufos...Sau o fi masa bogata, de la care te ridici legandandu-te si spui ca nu mai mananci in restul zilei, si te tii de promisiune maxim doua ore. Oricum ar fi, in 28 de ani, fiecare Craciun a fost insotit de lacrimi si regret. Toata munca dinaintea Ajunului a fost mereu umbrita de nemultumirea lui. Ca atunci cand ma intorceam de la scoala cu un 9, si eram chestionata cati de 10 au fost. Exact asa a fost mereu aceasta sarbatoare in familie. Bucuria reintalnirii fratilor, incantarea de a gusta si alte feluri de mancare, spiritul Craciunului in contrast cu imbufnarea lui.

Toate pildele lui spuse actoriceste, firea lui perfectionista si criticista m-au conturat in felul lor.

Insa e pacat si ma revolta ca si acum se incapataneaza sa imi strice si ultimul lui Craciun.

Cum era povestea cu...??!!

Inainte sa se nasca Tania deja aveam o intreaga colectie de carti de povesti, carti cu animale, carti cu jocuri etc. Pentru ea, pentru noi sa ne umple timpul. Le rasfoiam zi de zi si nu vedeam momentul in care voi tine o fetita in brate si ii voi arata achizitiile. Si totusi, a venit. Multumesc lui Dumnezeu!

Si pana a crescut sa fie mai mare decat cartile...a parut o eternitate.

Acum, spre rusinea mea, ma simt nepregatita pentru asta. E atat de fascinata de povesti, nu respira, priveste atenta toate detaliile imaginilor, repeta fiecare explicatie, se intristeaza, rade, vrea si ea in poveste.

Nu pot sa ii citesc, caci si eu ma plictisesc citind. Si atunci, pe baza imaginilor, trebuie sa fiu creativa si sa gesticulez, sa fac asocieri cu ce a vazut ea, si cap la cap fiind puse, sa rezulte o poveste. Dar surpriza: am uitat povestile?! Cum era povestea cu Motanul incaltat? Cap-coada ma refer, caci stiu si eu ca un motan s-a hotarat sa plece in lume imbracat si incaltat?!

Asta e doar un exemplu, cartile copilariei se cer citite, reamintite.

Acum sunt ragusita, dupa doua ore de povesti ce nu au nici o legatura cu originalul, si am reusit sa scap de ea doar pentru am lasat-o sa umble printre incarcatoare si cabluri, rezerva mea pentru lipsa de jocuri.

Iertare, Tania, promite mami sa se pregateasca mai bine pentru maine, si fizic si cu povesti!

Pentru mai tarziu

Sa fii in varf de munte, cu obrajii rosii si cu aerul rece in plamani. Sa simti cum in liniste, inima iti bate incet, ritmic, savurand fiecare adiere, fiecare cantec, fiecare traire.Sa vorbesti singur si sa nu te consideri nebun, sa mananci doar ce natura iti ofera si sa nu iti faci griji pentru calorii si pentru numarul de e-uri.Sa alergi, sa visezi cu ochii deschisi citind din experienta altora scrisa de mii de ani.
Sa te visezi asa. Fara televizor, fara stiri de bine sau de rau, fara sa stii ce i s-a mai intamplat Biancai Dragusanu sau cine e noul presedinte. Fara mall, fara supermarket, fara cafenele. Fara oameni. Doar tu, intr-o cabanuta calduroasa, printre carti, foi albe si un creion.
Ar fi de condamnat?! As fugi de civilizatie, de socializare, de prieteni, de rude?!
As fi fericita.
Si probabil, in lasitatea creata pentru a evita conflicte, rautati, barfe si "relatii", as fi uitata in scurt timp. Nu ca nu ar trebui.

...
Citeam zilele trecute despre cum un prieten adevarat il (re) gasesti si dupa mult timp in care nu ati vorbit, si dupa discutii contradictorii, si dupa un castig la loto, sau dupa ce ai pierdut tot la "pacanele". Va intalniti, si toate is neschimbate, best-friends. M-am gandit serios la prietenii mei, la cum ii pot regasi. Si mi-am dat seama ca unele prietenii is precum "iubirile" de o noapte, de nevoie sau de disperare. Mai sunt prieteniile de ocazie, cand te aliezi unui grup, adopti stilul lor si zambesti tuturor desi ai avut o zi proasta. Sa nu uit de prieteniile copilariei, care in timp se rezuma doar la amintiri din 1800 toamna: jocuri, profesori, vecini, vechi iubiti. As vrea sa zic ca m-as putea lipsi de toate, dar is pe urmele mele oriunde m-as duce. Cat despre prietenii mei, cum erau descrisi in acel articol, unul e mut, rusinos si plin de surprize, unul e emotiv, dragastos si subiectiv, si desigur sunt si cei doi copii fata de care mi-am creat o dependenta.
Ma vad departe de tot si de toti, cu parul carunt si dependentele niciunde.

Reluand, iar si iar, de cate ori va fi nevoie

De atat de multe ori mi s-a zis ca traiesc prea mult in trecut, ca ma ratacesc prea mult printre amintiri si uit de clipa prezenta, ca am si incetat sa acord atentie. Atat de relativ e acest termen; pentru mine, ceea ce sunt acum s-a construit, se datoreaza unui trecut, unor oameni care m-au influentat, unor intamplari care m-au marcat. A fost ceva palpabil in clipa ce parea prezenta, dar nici nu am apucat sa inteleg ce mi se intampla si a devenit clipa trecuta.

Si asa, acel deja-vu e de fapt o retraire a trecutului; cel putin asa simt eu.

Astazi, prima zi de post. Postul Craciunului. Voi fi sincera si voi recunoaste ca pana acum vreo 5 ani stiam doar de acest post si de postul Pastelui. Astea se tineau cu sfintenie la noi acasa. Nu ca ar fi explodat vreodata frigiderul de carne si bunatati culinare, dar lactatele reprezentau masa principala- noroc ca aveam bunici la tara. Si totusi, postul era sfant. Pana in prima zi de Craciun, cartofii, orezul si alte cele se perindau pe masa. Recunosc: mai furam cate o ciocolata pe ascuns. Dar ce vreau sa zic de fapt, e ca imi e dor sa tin un post, in rugaciune, in liniste sufleteasca, in impacare cu mine si cu cei din jur. Asa cum o simteam pe mama, icoana a inimii mele, mama. Desi nu mi-au citit nicicand din Biblie, nu m-au invatat multe rugaciuni, nu m-au fortat sa merg la fiecare sarbatoare la biserica. De fapt, am invatat sa ma rog de nevoie, din teama de a-mi pierde parintii. Insa era ceva acolo, in privirea ei, in gesturile ei, in felul ei de a tine post, care mi s-a intiparit ca fiind un post curat.

...

Mi-am inceput ziua, ca de obicei, cu o cafea cu lapte. Diseara, o aniversare.

 Si totusi, tot in umbra unui trecut de copil cu suflet bun, in acest post, vreau sa imi reamintesc de legatura mea cu Dumnezeu, de imbratisarea Lui ce aduce caldura si de povata Lui in pretuirea vietii.

Bunicii

Bunica din deal si bunica din vale sau "de devale". Bunicul cel zambaret si bunicul povestitor.

Bunicii din partea  mamei erau contrastul perfect ce leaga doi oameni o viata intreaga: ea acrita de soarta de a fi sora cea mare a 7 frati, el -painea lui Dumnezeu. A fost mereu un chin pentru copilul din mine sa stea departe de fusta mamei. Si totusi, odata in an, o zi, maxim doua, savuram ca pe cel mai bun dulce gogosile cu gem ale bunicii si merele uscate pe sarma din fata casei, taiate meticulos de bunicul. Bunica, abia in ultimii ani de viata a prins drag de mine, cand a vazut ca mai pun mana pe matura, si nu stau tolanita in pat si cer rata de sticla de pe pervaz ca sa ma joc. Bunicul, pe pat de boala, mereu un zambet.

Bunicii din partea tatalui-doi oameni uniti prin saracie. Ea, mama pentru orice suflet, imi pregatea mereu mamaliga cu zahar- nicicand nu am reusit sa obtin acel gust simplu.Cu frica de Dumnezeu, abia ridica ochii din pamant, si mereu ne incuraja sa ne iubim unii pe altii. El, trecut prin doua razboaie, avea 4-5 povesti in tolba. De fiecare data cand mergeam in vizita, locul de dupa soba, semintele la inaintare si  :" Tatuta, mai spune o poveste!" Mereu aceleasi, pana in ceasul mortii, cand si-a luat la revedere prin poveste. Avea doua carti langa radio, si cu fiecare nou paragraf, incerca sa le descalce intreband pe fiecare. Toamna se imbraca subtire si vara cu caciula groasa si vesta.  

Sunt putine amintiri pretioase pentru ca, copil prostut, nu am stiut sa ma bucur de ei.

As vrea ca tu, draga mea copila, sa ai parte de ei mai mult decat am avut eu. Timpul, distanta sper sa fie darnice cu tine macar de acum inainte!

Si departe, bufnitoiul zbura..

Cu burta rotunjita de clatite cu dulceata de mure si salele aduse de curatenia generala de luni, incerc sa savurez povestile pentru copii ce se aud din camera Taniei.

De mai bine de doi ani, in filozofia mea interna si nebuna, incerc sa definesc familia cu copii.Probabil de aici si acest jurnal de idei - poate ma inteleg mai bine.

 Imi amintesc si acum euforia cu care am tinut-o in brate pe Tania in primele ore.

 Stii cum e atunci cand visezi si pare atat de real dar totusi stii ca e vis? Asa ma simteam eu, ca intr-un vis, pe care nu vroiam sa il scot in sfera realitatii. Abia dupa cateva nopti nedormite, insotite de problemele la alaptat, mi-am dat seama ca suntem doar noi. Noi doua. Da, tati ne ajuta constant, se implica si acum si e mai distractiv la joaca decat mami. Si totusi. Cum a crescut ea dintr-un bob de mustar in bondocul cel mototolit ce mi l-au varat sub nas dupa cezariana...Legatura ce s-a creat in burtica cu dulciuri a mamei, o resimt si acum atat de evident in fiecare clipa.

Stiu ca e confuz tot ce incerc eu sa spun, poate e doar o explicatie pe care incerc sa mi-o dau mie, pentru dependenta pe care mi-am creat-o fata de ea. Si a ei fata de mine!

Un cosmar noaptea??Mamiiii!!      

O julitura in genunchi??Mamiiiiiii!!!!!!!

Un zambet dupa ce s-au potrivit doua cuburi ?? Mami!!

O gaura in perete realizata zilnic cu mini-unghiile?? Mami, uite!!

...

Si lista poate continua!

Astazi, am avut o durere de cap cumplita.Mi-a fost teama ca nu va intelege ca nu ma simt in stare sa ies in parc, si totusi...

 -Tania, pe mami o doare capul, te joci singura?

-Nu!!

-Tania, te rog, intelege-ma si tu, ma doare capul!

- Tania capu' tu!zice ea cu ochii lasati si totusi zambind.

-Si pe tine te doare?

-Da.Mami, gata... si imi ia fata in manutele ei mici si ma pupa dulce pe frunte.

-Gata, daca ai dat pup, mi-a trecut...

...

As vrea eu.

Si totusi, ne-am inteles una pe alta, dincolo de cuvinte.

Voie buna,voinici ... sunt chemata sa defilez cu fanfara! :)

Timp pentru tine

Cum iti gasesti timp pentru tine?

Ai sa spui ca mereu esti cu tine, esti constient de minte, de suflet, de nevoi, de dureri. Poate asa si este...pentru tine.

Pentru mine nu mi-am facut timp. Pentru ca nu am vrut, pentru ca am ezitat sa ma privesc cu adevarat.

Imi amintesc de primul meu jurnal...in agitatia de a-l tine ascuns sa nu afle mama de un anume Bogdan, coleg de clasa a IV-a, cand scriam ma simteam libera. Puteam vorbi fara teama. Acum privesc cu bujori in obraji pe ce am scris acum douazeci de ani sau acum cativa ani cand am deschis acest blog. Nu cu rusine pentru ce eram, ci realizez cat m-am schimbat.

Cu o falsa modestie, talentul de orator isi cere disperat drepturile.

E momentul sa imi fac timp pentru mine. Si poate, in oglinda mea iti poti aranja mustata sau  improspata rujul obrajilor tai.

Salut, voie buna! :)

Dincolo de nori

        Într o altă existenţă, dincolo de praful aşezat pe clădirile oraşului, curcubeul prinde viaţă la fiecare zâmbet de copil.
       Pescăruşii scufundă marea-n nori, iar cârtiţele sunt inspiraţia adolescenţilor în descoperirea formelor.
       Mi-ar plăcea măcar pentru o clipă zilnică să aspir tot ce-i bun, neglijând de e doar forma sau/şi esenţa lui.
 Uitarea să-şi facă loc în mintea prea agitată, şi dansul să-mi fie ghidat de emoţii noi. Să-mi deschid ochii doar când îi simt aproape pe ce-i ce pământul i-a adormit şi palmele-mi să-mi fie ghid.
        Poate ar fi o plimbare haotică, sau o etichetă sumbră a societăţii...Nu am de unde şti. Tot ce înţeleg e lipsa aerului curat dintr-o altă existenţă.

Vesnicia singuratatii...

Totul, toate, intotdeauna. Naivitatea nou-nascutului inca propaga durerea inceputului. Nici macar aici nu am puterea definitiei.
Fara Dumnezeu, toata lumina vietii se pierde pana cand te poti trezi intr-un intuneric al gandurilor. Ganduri de prostie omeneasca, de invidie, singuratate si toate cele specifice sentimentului de inutilitate.

Singur pe lume.
Cata ironie se propaga odata cu nasterea noastra. Printre oameni, toate capata un rost pana in momentul in care constati ca doar Dumnezeu are sens in tacerea Sa. Restul sunt uneltiri ale mintii omenesti intrate in jocul creativitatii. Insa e un dans atat de armonios, ce te imbata si te odihneste trupeste, sugand toata seva sufletului. Ajungi la disperarea pierderii, printre cei dragi, si deceptionarii seamanului. Totul cu indoiala ca intr-adevar existi pentru cineva sau macar pentru tine.
Ma intreb cum am ajuns sa nu ma mai simt ? Cand am incetat sa ma inteleg ?
Constat, Doamne, in oglindirea mea in ceilalti, ca nu mai pot trai fara Tine.Tu esti zambetul de soare de la deschiderea ochilor si pana la apusul corpului. Tu esti vitalul ce imi poarta capul si imi armonizeaza trupul. In acest concert nemilos , Tu esti zumzetul ce imi amorteste linistea batailor de inima.
Printre nascociri dictate, cred ca Te-am apropiat. Accept, Doamne, pedeapsa a ce sunt, dar te rog, nu ezita sa ma nasc din nou.

Reclama la Tic-Tac

Sacrificiul e o armura de otel atunci cand vrei sa iti maschezi dependenta de o persoana si viciile. Astfel optezi pentru rolul cavalerului in armura, in speranta ca vei distrage atentia de la cum te descompui pe interior.
O alta varianta ar fi sa vorbesti mult si prost, ca orice orator al zilei. Atragi atentia prin intonatia, mimica, gesturi, si astfel sensul celor predicate atat de des, nu mai este cautat.
Ambele variante sunt recomandate pentru toti cei care au uitat sa isi asculte ticaitul inimii.

Dintr-un moment de luciditate...

Furioasa pe intristare, innod o noua fobie in lantul construit la inceputuri.
Singura si fara timp, inventez scuze absurde pentru a nu gasi o rezolvare.
E mai simplu sa invinovatesti pe altii pentru locul castigat langa cersetori decat sa admiti ca tu ai cerut sa fie asa.
...
Buna dimineata!
M-am macinat toata noaptea cu gandul la tine si cu inima insirandu-se dupa ce-i retii.

Mandria-mare capatai!!

E josnic sa admiti ca esti nimic fara socializare, insa e o demnitate sa te descompui pentru putere.

Intr-o lume mereu noua, desi toti mor si nimeni nu se naste, inca imi caut familia.Imi caut tatal ce lasa urmele autoritatii pe fruntea-mi zbarcita, si mama ce-mi verifica nivelul de calciu prin jocul mainilor.

Inca sap dupa fratele ce se simte bine in pielea lui cand sta in fata mea.

E o cercetare stupida a comunicarii ce trebuie sadita inca din primavara.Cand tu execelezi dezinvolt si sincer, pe o scara a tariei de caracter, cum poti deveni cel mai mic printre AI TAI?

Simplu si banal, lasa-te umilit pana la autodistrugere.

Marturie

Cu smerenie imi dau seama ca poate cautam un prieten in nimic.Executat de imprejurari salbatice, incercam sa ghicesc salvatori cai verzi pe pereti, insa judecatorul avea un pumnal ascuns sub palarie.

Fiecare amurg indeplinea povesti pregatite sa goneasca pierdute.
Incerc sa potolesc masa de amanunte si neputinta ce se avanta intr-un belsug misterios fara sa existe mila. Simt cum ma inconjoara primejdia si cum tabara asupra-mi glasurile de nesuportat ale timpului care isi rosteste secundele.Doar rugaciunea si judecata lui Dumnezeu au imblanzit calacaroasa dispozitie; randuri de ghinioane potrivnice par sa dispara battue de privirea tanara si indragostita.

Si totusi....cum??

Cum reusesti tu mereu sa invalui lumea intr-un mister cand e atat de clar de e noapte sau e zi, de mi-am stropit hainele imbalsamate sau de tu, tu- cosmar al necunoasterii, ingenunchezi in colt de camera si cu mainile-ti iti creezi o noua panza mai eficace?
Inutil zambesti acum si promiti ca noaptea nu va fura tot ce e bun in tine, si ca ridurile sunt fapte, iar umbrele ochilor sunt efecte ale timpului.
Nu insela un suflet naiv, caci am fost binecuvantata cu credinta. Nu irosi ganduri, caci lipsite de valoare sunt fara iubirea ce ti-o port!

Furie provinciala

Cum poti crede ca m-as arunca in bratele tale fara sa te cunosc? Cum poti simti ca te iubesc cand nici nu s-a aflat definitia iubirii? Cand te vei opri din forfota ce o starnesti in juru-mi crezand ca te voi privi in ochi?
Alunec pe un nisip ud, spre nicaieri. Si totusi zambesc, caci cineva imi sufla in bratele-mi ce-mi acopera corpul. Ochii ii tin inchisi, incercand sa inteleg simtirile ce se revarsa dinspre buricele degetelor zbarcite inspre coapsele burizate.Urca usor un fior spre unghiul coastelor furate si cred ca e prea tarziu sa il opresc caci deja imi forteaza sira spinarii. Dulcea si totusi rigida barbie inchide toate marile ce se revarsa dinspre adancile cearcane ce noaptea au vegheat.
Un rosu pal abureste iluzia de bine din obraji, iar o broboada ca o gargarita umezeste albul par.
Nu incerca sa ma citesti, si sa intelegi de ce tremur in drum spre tine. Te rog. Mi-e de ajuns sa pasesti alaturi de mine.

Multumesc, suflet drag!!!...

Ca un felinar ce isi pierde utilitatea printre crengi uscate ale copacilor, luminam vietile celor ce doreau sa ma aprinda. Uneori, cate un batran melancolic prindea curaj privind deciziile lui sub lumina mea pala; alteori, stabilirea unor prioritati se colorau in mormanul de frunze ce se lasau asezate de vant in micile mele cioburi.
Atat de asteptat, iti intinzi emotiile curatindu-mi sufletul de praf .Vibrezi lumea din care te dezlantui, ingrijind cu gingasie amintirile sufletelor calauzite.
Necrezand in magie, pretuiesti fiecare secunda transformandu-o intr-un nou miracol al zambetului meu.
Multumesc, suflet drag!!!...

Simt ca te cunosc de undeva...

Aruncata in valurile monotoniei, m-am izbit de tine, un copil imbracat in haine barbatesti. Nu inteleg nici astazi de ce nu te-ai ferit din calea mea, cand era atat de evident ca nu te voi ajuta sa prinzi viata, ci iti voi sluti doar o noua iluzie a binelui.
M-am lasat corupta de tristetea ce se ascundea sub o palarie roasa si am cerut cu insistenta la portile Raiului o doza zilnica de zambete pentru tine. Nu mi s-a deschis, doar am adormit si am visat ca merit sa primesc pentru tine.
Te-am mintit ca stiu ce se petrece cu tine, doar ca sa te intrig in a-mi darui si glasul tau…stiam ca el ma motiva sa revin pe un nor, inspre a-ti cauta ingerul. Nu stiu cum, dar am incercat sa il conving sa renunte. Te-am barfit si te-am urat in fata lui, doar cu increderea ca imi va ceda mie locul lui.
Iar inspre seara, cand deja oboseala punea stapanire si peste luna, am aspirat sa te ating, sa ma las cuprinsa de mainile-ti de copil pentru a-ti simti respiratia in inima-mi din piept.
…de atunci umblu mahmura, implorand iertare sufletului tau!

Cum e sa cauti haotic ce ai langa tine?

Bucuria vine din lucruri marunte, insa ce nu au loc in umbra unui dulap, ascunsi de privirile celuilalt.
Viata e una si e a ta. Chiar de te interesectezi la fie ce pas cu ceilalti, si depinzi de ei in atat de mult, e doar a ta. Si tu poti decide ce faci cum vei folosi fiecare clipa, cum o vei fructifica intr-atat incat cu nici un fel de regret sa privesti in urma. Dar ma intreb: chiar exista persoane care sa nu regrete nicicum cand privesc in urma? Caci poate ai avut parte de calatorii, de bogatii si de impliniri profesionale, dar cand te apleci si iti spargi hainele de gheata, si privesti in sufletul tau, gasesti ce i-ar placea si lui Dumnezeu sa vada? Caci El e intr-adevar viata, noi am putea fi numiti doar picuri de viata din El. Picuri intr-un lighean tot mai murdar si mai patat. Doar atunci cand inteleg ca viata desi e a mea, e un dar atat de frumos ce merita impartit si cu altii. Caci singura, nimic sunt. Cu cei intr-u Hristos langa mine, lumina vindecatoare se asterne si in pribeagul meu trup.
Atunci cand te-am cunoscut pe tine, eram un naiv copil ce inca credea in printesele ce pot fi cucerite dupa indelungi probe trecute si care sunt tratate ca atare inca din ziua nuntii. Tu, broscoi atipic, atat , m-am ferit de tine pana cand m-am impiedicat si te-am sarutat. Atat mi-a trebuit ca de mai bine de 8 ani sa nu ma pot deprinde.
Mi-ai zdruncinat tot ce eram… nimic din ce faceam sau spuneam nu era rau, nu era egoist, nu era trist. Si te-ai decis sa echilibrezi. Cat de risipitor!!!
Si astfel, am invatat sa fructific orice era in mintea mea intr-atat incat sufletul meu sa se pazeasca de felul in care ma caleai tu spre maturizare.
Si acum, dupa fantasticele impacari si devastatoarele despartiri, revii cu zambetul pe buze si ma ameninti in a renunta in totalitate la minte si sa revin la ce am fost la nastere.