Acum

Acum , repetitiv, parte din viața mea și totuși fără de timp.
Revin constant la acest cuvânt fără de sens, ce imediat își pierde valoare odată rostit, odată conștientizat.
Îmi doresc să îl prind de mâinile-i precum aripile de înger, să îl strâng la piept și să-l ascult până la capăt. Să îl cuprind în puținul său timp și să-ncerc să-l dilat în amintiri.
Să știu că acum te am, te simt, te iubesc.
Să mă bucur de tine acum, așa ,și astfel, și totuși diferit față de cel din secunda următoare ce-l va spulbera.
Și totuși această iluzie, și această falsă speranță mă țintuiește și mă deprimă, mă împinge spre trecut și uită de viitor... și uite așa mă umple de dor .

Introspecție

Ora 20.00. În sfârșit, închei programul de lucrul pe ziua de astăzi. Sunt obosită, dar fericită. Ei mă așteaptă afară, se joacă. Ne urcăm în mașină și ne gândim ce avem de cumpărat ( scurt) de la Lidl. Înghețată, desigur. Și alte câteva pe lângă. Pe drum povestim ce a fost mai amuzant pentru fiecare dintre noi. Nu apucăm multe, că trebuie să coborâm.

Ora 20.15. Înainte să intrăm, văd un bărbat destul de în vârstă, până în 60 de ani, căutând în coșul mare de gunoi de la intrare. Mă uit insistent, nu știu ce caut să văd la el, și observ că a scos un șervețel aproape mototolit și l-a desfăcut mulțumit. Scurt ne privim, și intru. Mă gândesc dacă să îi cumpăr o pâine, însă uit imediat furată de gândul de a-i lua Taniei vafe.

Ora 20.33. Plecăm de la Lidl, și fugitiv, cerând ghiozdanul, Cristi își da seama că nu e niciunde. Se gândesc că l-au uitat în parc, însă e ca și cum nici nu ar fi existat vreodată. E nervos și se grăbește să ajungă pe banca pe care au stat. Degeaba încerc să îl liniștesc, e supărat. Are dreptate. Treptat, și eu conștientizez că s-a pierdut și telefonul , și bateria externă. Tania în naivitatea ei, dă să plângă după stickers. Habar nu are...

Ora 21.20. Deja ne-am plimbat și cu mașina, și pe jos , prin tot parcul, și în toate cartierele din jur. Am sunat, am căutat și în coșurile  de gunoi, am întrebat diverse persoane din zonă. Nici urmă. Tensiunea și uimirea crește. Cum e posibil? Chiar nu putea să sune cine l-a găsit? E furat. Telefonul e închis deși avea baterie.

Ora 21.35. Gata, mergem acasă. Dezamăgiți. Nedumeriți, de greșeala noastră, de nesimțirea altora. Îmi dau seama cât de mult a contat acel telefon pentru mine, primul telefon cumpărat cash. Era vechi, avea deja 3 ani. Și amintirile din el erau vechi, dar erau valoroase.

Ora 22.00. Îmi amintesc de primul meu telefon. Nokia 3100, acea cărămidă scăpată de la etajul IV de câteva ori, pe care o încărcam săptămânal. Tata mi l-a adus. L-a găsit  în fața aprozarului. Am fost atât de fericită! 17 ani, primul telefon. Și totuși a fost telefonul cuiva. Nu știu dacă a întrebat persoanele din jur, sau dacă a luat în calcul varianta de a-l duce la poliție.

Ideea e că astăzi mi s-a furat un telefon.

Karma, Dumnezeu, destinul, spune-i cum vrei! S-a întors spre mine 16 ani mai târziu.

Mă gândesc și aștept suficiente alte palme ce stau să vină. Le merit.Le conștientizez cât pot. Încerc să le îndrept cât pot.

Sper doar că tot ce am făcut bine , să se oglindească de asemenea în viața mea din viitor!

---

De 8 ani împreună

De curând s-au împlinit 8 ani de când te-am luat de mână și ți- am zis : "Hai! Hai să fim o familie împreună! "

Nu știam exact ce înseamnă asta, cum nici tu nu puteai defini. În schimb, ceva din noi sau poate dincolo de noi, știa.

La nuntă, am ascultat de povești batrânești și am respectat pe cât posibil tradiții fără sens. Poate acesta este și motivul pentru care mă uit acum la pozele cu noi doi , mire și mireasă, văd o cucoană cu un coc urât și o rochie prea elegantă, și un băiat ușor speriat cu un costum cu un număr mai mare.

Și totuși în acea zi, nu ne-am simțit așa cum ne vede acum ochiul critic, dimpotrivă: două suflete pereche, care visează împreună.

În timp, dincolo de spațiu, am așteptat cu sufletul la gură și cu sacrificii copilul nostru, am condus pe ultimul drum doi părinți, și am crescut împreună, zi de zi, o familie. Uneori cu lacrimi, uneori cu chicote de râs, uneori oftând, uneori aspirând la mai mult. Dar mereu împreună!

Și cum nu ne recunoaștem în ce am fost la început? Poate pentru că eram alor noștri! Ne-am redescoperit în acest timp împreună, și putem să ne declarăm proprietarii propriului suflet!

Și de ce în această zi, și nu pe 25 septembrie?!

... pentru că astăzi, ochii Taniei mi-au amintit motivul pentru care suntem împreună- pentru fericirea ei, și implicit a noastră!

...pentru că fiecare zi este ziua noastră!

Cum poți dormi noaptea?

Cum poți dormi noaptea?

Mă întreb și te întreb: Cum reușești să adormi și să dormi liniștit noaptea? Iei medicamente? Bei un ceai de tei? Îți induci că ești totuși un om bun și că ești nevoit să faci tot ce faci? Te gândești că toți fac ca tine și asta îți dă dreptul să faci ce faci? Sau poate de fapt nu prea te odihnești, însă tragi speranțe că te vei opri cândva și vei renunța?

Rudele tale știu? Sunt ca tine? Dar copilul tău? Nepotul tău? Sunt mulțumiți de cum evoluează tradiția în familie? Îi liniștești cu ideea că această situație e spre prosperitatea financiară a familiei?

Nu te-ai săturat? Nu îți doresti să pui capul pe pernă, să respiri profund și să recunoști că ai greșit, să repari cât poți și să accepți că poți alege și o alta cale? Nu îți dorești să dormi profund cu vise, îngerași și tot tacâmul? Să știi că ziua de mâine, oricât de grea ar fi  din punct de vedere fizic, psihic și emoțional ești împăcat cu tine ?!

Să știi că mie îmi e bine.

Să știi ca eu dorm bine.

Mă mai ia uneori durerea de cap când constat cât de infecta a devenit mafia asta din Romania, însă îmi amintesc  mereu ca mie îmi e bine fără compromisuri în interesul propriu, fără umilințe și relații. Eu cu eu, dar cu zâmbetul pe buze, cu oameni buni și sinceri în jur, care dorm liniștiți.  

Să știi că nu e nici perna, nici salteaua de vină. Ci obligațiile care te apasă. Alea sunt problema. Știu că știi și înțelegi. Doar ca ignori.

Cândva va trebui să te oprești și să plătești pentru tot ce faci. Sunt prea multe urme lăsate în urma ta.  

Dezavantajul e ca va fi târziu și dureros.

Avantajul e că ( POATE) vei redescoperi treptat, somnul liniștit.

Nu te judec. Alegerea ta.

Doar întrebam . ...

Retoric...

În van.

Nu există oameni răi, există oameni răniți.

Nu există oameni răi, există oameni răniți.

Asta mi-aș dori să îmi amintesc mereu și să fie stâlp de temelie în relațiile pe care le leagă acum Tania.

Am fost rănită, am rămas uimită și m-am întrebat cum e posibil să existe atâta răutate în acel om? Chiar nu i-a păsat? Chiar nu a contat nimic din ce eram eu în acea relație? Ce reprezenta punctul meu de vedere? Am suferit  mult cu capul în pernă ca un copil prostuț care își plânge oful în pieptul mamei, căutând răspunsuri rapide , logice și pliabile pe suferința mea.

Am acceptat cu greu realitatea noua, noua perspectivă asupra relațiilor și am închis în mine toate valurile care au venit în timp și s-au izbit de sufletul meu de copil.

Știu ca am rănit. Am fost nominalizată în multe feluri, printre care și egoistă și rea. Am încercat să ofer explicații, să îngenunchez și să plec capul așa cum mă sfătuia cândva tata, însă nu a fost de ajuns. Am fost rea. Pentru ca am gândit diferit, pentru ca am ales pentru mine, pentru că am dorit oglindire în tot ce realizam.

Dar nu am vrut să rănesc. Nu mi-am dorit nici o clipă. Dimpotrivă. Mi-am făcut mustrări de conștiință, și din nou cu capul în pernă, am vărsat zeci de Nu pot să cred!  și De ce? 

Și apoi am privit dinafară suferința altora. Întrebările au revenit, însă de data aceasta unghiul nou de a privi mi-a dat și un răspuns- din suferință. Conștientă sau nu, prezentă sau trecută, ea este prezentă mereu în mine. Și fiecare relație îmi dă oportunitatea să o simt acut sau blând, și să mă vindec prin acceptarea ei. Înțeleg ce sunt, accept și în timp, iertarea se arată vindecătoare .

  Așă că, draga mea Tania, dacă vei citi vreodată aceste rânduri, poate mă vei înțelege pentru ce ți-am greșit, și vei găsi răbdarea să vezi în cei din jur, dincolo de haine, dincolo de aparențe, acolo unde Dumnezeu stă și îmbrățișează un copil rănit!

Retrospectiva anului 2017

Las în urmă, fără regrete, un an pe cât de frumos, pe atât de greu. 

Un an încărcat cu emoții, dezamăgiri, lacrimi, despărțiri, dar și un an cu noi colaborări, acceptări și un dram în plus de înțelepciune. 

Dintre toate, dureroase au fost sfârșiturile fără recunoștință, și munca în zadar; mult spus dacă e să mă gândesc la ce citeam de curând: povestea nu se încheie fără să înveți ceva din ea. Știu că încă învăț să îmi accept limitele, încă nu știu să mă smeresc și încă mă corectez în a folosi persoana I singular, lăsând ograda vecinului în pace. Spunându-le , conștientizez și mai mult, cât de mult îmi lipsesc, și totuși cât de bun a fost El cu mine.

Totuși, am întâlnit oameni care L-au văzut în mine și și-au păstrat încrederea până la sfârșit. M-au ales și au crezut că împreună putem să zâmbim și să visăm la mai bine.  

Am descoperit îngeri în oameni care mi-au fost mereu alături, într-un con de umbră. M-au ajutat să privesc în ansamblu fără să uit detaliile de care mă împiedic uneori naivă. 

Și în final, m-am regăsit în brațele celor care mă iubesc necondiționat. Puțini, însă suficienți, cât să mă liniștească în momentul potrivit doar ținându-mă în brațe . Cei cu care pot vorbi ore întregi, deși nu i-am văzut de mult timp, cei care mă acceptă și când mă revărs în momente nepotrivite, cei care văd un potențial în mine și mă susțin în planuri și vise... 

Familia: pentru acest an și pentru cei ce vor veni! Vă iubesc și vă mulțumesc!  

 

 

Postul Crăciunului

E prima mea zi post ( alimentar). Aș fi încercat de mai demult, însă au existat nenumărate tentații, și slăbiciuni suficiente.

Nu mi-am propus să țin tot postul, în schimb îmi propun zilnic să mă liniștesc și să accept evenimentele din viața mea așa cum vin: cu schimbare! 

Schimbarea presupune întotdeauna un efort , încă de la primul pas, și ieșirea din rutină.

Treptat se resimte acceptarea, dar nu ca o formă de lașitate, ci o metodă de reevaluare.

În drumul meu de astăzi, un panou mare mi-a atras atenția

Chinul meu sufletesc și miile de întrebări fără răspuns au coincis perfect cu acest mesaj: 

- Nu este o soluție să răspund cu violență persoanelor care atacă pentru că au uitat să aprecieze!

- Nu câștig liniște răspunzând cu aceiași armă celor care tânjesc, dar sunt prea orgolioși să își accepte limitele!

- Nu pot cere să înțeleagă o glumă celor care nu zâmbesc decât forțați de împrejurări!

Sunt conștientă de neputința mea în fața celor omenești și/ sau diavolești, însă gândul meu bun va triumfa dacă îl am pe El alături!

Postul meu sufletesc abia acum începe!

Îertați, și uitați de v-am greșit!

Tu ce lași în urmă când nu o să mai fii?

Toata ziua mi-a răsunat în cap întrebarea- Tu ce lași în urmă când nu o să mai fii?

Semaforul s-a oprit la 12 secunde, și așteptând să se schimbe, mi-am amintit tot visul în care te pierdeam pe tine, Tania și spaima și neputința păreau atât de reale.

Am fost altfel toata ziua, datorită acestei întrebări sadice ce s-a născut din acest vis. Cum ar fi pentru ceilalți să nu mai fiu?

Nu îmi doresc să renunț la viață, mă văd adusă de spate, citind povești nepoților, Tania privind și chicotind cu Cristi în alt colț al casei. O să fiu încărunțită de mult timp, cu riduri și obosită de timp, însă cu o colecție impresionantă de haine vintage , îndeosebi pălării ( pentru mine se vor potrivi perfect 😊 ) . Sufletul mi-l voi simți cel puțin ca acum, dar voi fi liniștită și împăcată sufletește.

Poate nu voi ajunge totuși până acolo. Numai El știe ce îmi rezervă.

Însă, acum privind în urma celor 31 ani, sunt lucruri pe care le regret, la care aș reveni dacă aș putea, și aș încerca să fiu mai răbdătoare și mai matură în răspuns, în acțiuni. Dar sunt oameni, relații, momente, unde sper să fi lăsat un zâmbet măcar. Îmi e teamă de ideea că cineva se gândește cu ură, cu dispreț la mine, și poate de aceea uneori mi-am călcat pe orgoliu și am făcut compromisuri pentru un zâmbet. Nu pot ghici ce este în mintea și în sufletul celor cu care am avut o relație, sau cu cei care mă ciocnesc zilnic. Însă seara, când pun capul pe pernă, pot închide ochii împăcată.

Nu mi-am dorit să jignesc, să mă arăt superioară, să inspir neîncredere!

Nu mi-am însușit conștient gânduri, fapte, lucruri care nu îmi aparțin!

Nu m-am înjosit și nu am renunțat la principii morale pentru ape miscătoare, unde mereu trebuie să înoți spre o barcă imaginară!

Sunt cum sunt, un simplu om, și deși sunt conștientă că nimic nu e perfect, sper totuși să fi lăsat ceva bun în urmă ca o temelie pentru ce îmi doresc să clădesc acum și mâine!

ASTA SUNT EU! ATÂT POT!

Mi-au trebuit mai mult de 30 de ani pentru a găsi puterea în mine să zic – ASTA SUNT EU! ATÂT POT!

Dintr-un tată perfecționist și un mediu școlar unde nota dicta capacități, și promova talente, ar fi fost absurd să fiu altfel. Nu acuz, nu neg, ci doar trag linie, și realizez câtă luptă interioară am dus cu puținul meu. Puțin pe care l-am lungit și l-am lățit pe toate părțile încercând să mulțumesc pe toată lumea ( evident că nu mi-a ieșit niciodată).

Am aspirat mereu la mai mult și mai bun, și aici nu mă refer la aspecte măsurabile. Deși mă contrazic, în mintea mea, totul se măsura și se raporta la așteptările celor din mediul apropiat, cei care zâmbeau și se bucurau de reușitele mele. Însă efortul a fost mare, și nu sunt sigură că a meritat. Pentru că am stricat relații ( deși nu mi-am dorit), am ignorat momentele de liniște, de dragoste cu mine.  

            Mă regăsesc ridată și cu fire albe, tensionată și obosită.

Pentru a obține mai mult decât am dreptul să primesc.

Pentru a fi altceva decât sunt.

Pentru a mulțumi pe altcineva neglijându-mă pe mine.

            Dar nu-i nimic.  Asta sunt eu acum! Și acum îmi este mai ușor să spun ATÂT POT!

            Nu devin un om rău și nu îmi schimbă cu nimic relațiile cu ceilalți pentru că pentru prima data, pot zice : TE IUBESC LA FEL DE MULT CUM MĂ IUBESC PE MINE! MULT !!!

Banalități

Într-o lume mereu agitată, încruntată și singură, mă regăsesc adeseori.

Aș vrea să zic că nu cad în extreme, însă poate acesta e specificul meu. Și totuși, așa cum pot , încerc să mă redresez:

- să respir și să conștientizez asta

- să zâmbesc și să simt asta

-să îmbrățișez și să cer ajutor, nu din neputință , ci din curajul de a o lua de la capăt.

Banalități. Și totuși uitate, nepracticate.

Și când mă simt cât de cât cu picioarele pe pământ, și când totuși renunț la  bula mea de idealuri, mă ciocnesc de această lume agitată, încruntată și singură.

Mă întristează neputința mea în fața ei. Încerc să pătrund, poate inițial pentru ei, dar conștientizez cât de mult bine îmi face mie personal. Sau poate săgeata merge în sens invers. Nici o importanță.

Mă întristez în fața lipsei de motivație pentru schimbare.

Mă întristează fiecare conversație care începe fără a asculta.

Astăzi aleg din nou, cu încredere, să fiu oglindă !

Cândva am avut totul...

Tindem să căutăm în ceilalți ceea ce nu găsim în noi.
Ne naștem plini de dragostea lui Dumnezeu, și pe parcursul vieții pierdem esența lucrurilor simple. Și construim goluri, frânturi cu fiecare pas pe care îl facem fără El. Și atunci când punem capul pe pernă, și o lacrimă coboară încet pe obraz, întrebând De ce înainte de a se usca, atunci realizăm pustietatea ce zace în noi.
Și pentru că jocul vieții nu ia sfârșit fără curse abrupte, în toiul dimineții găsim puterea de a o lua de la capăt, căutând speranțe.
În noi, în cei de lângă noi și în fantasme ale neputinței noastre omenești. Nimic greșit , atât timp cât picătura de viu umple dumnezeiește.
Tindem să căutăm în ceilalți ceea ce nu găsim în noi, și e atât de trist când noi am avut totul...

Spune-mi ce doresti sa faci cu viata ta, Maria?

˶ O viata fara probleme nu e o viata normala " , parafrazandu-l pe dl. Dafinoiu, folosind negatia.

Nu as putea defini viata mea ca fiind una atipica, insa cu siguranta sta ceva ascuns in gena mea care ma macina zilnic in a identifica perfectiunea. Perfectul, absolutul, intregul, adevarul, certitudinea. Toate imi scapa zilnic printre degete si cand le simt, ma intristez. Stiu, pare absurd, o lupta fara finalitate. Insa daca ma privesc putin din exterior, realizez ca de fapt toate acestea creaza normalitatea din viata mea: disputele, infrangerile, luptele interioare. Tine doar de felul in care vreau sa nuantez ce vad!

Atunci reiau in forma corecta: O viata cu probleme e o viata normala!

Imi recunosc pentru prima data : viata mea e una normala!

Sunt o mare linistita in prima parte a zilei, si un butoi cu pulbere in mediul placut de acasa.

Sunt matura in situatiile vietii de zi cu zi, dar in mine urla o copila neimplinita, dornica de evadare.

Doresc sa fiu profesionista in ceea ce fac si sa ma ridic la nivelul asteptarilor, dar sunt ratacita de multe ori in drumul parcurs.

Ramane totusi contradictia vietii interioare cu cea a vietii exterioare, in care mi se cere sa respect anumite standarde pentru a ma incadra intr-o familie, un serviciu, o societate. As ramane singura daca as transfera sacul meu de nemultumiri si frustrari pe prieteni, as pierde locul de munca daca as ceda pentru o clipa urletului. Poate da, poate nu. Certitudinea din nou lipseste, dar riscul inca nu mi-l pot asuma.

Si atunci, sa distrug molia care a distrus generatii, una dupa alta, poate fi cel mai dificil aspect al vietii mele. Aleg sa ratacesc , decat sa stagnez. Prefer sa caut solutii, decat sa ingrop o problema.

Astazi am gresit, am pierdut, am acceptat. Poate e sansa mea sa invat noi pasi spre perfect, absolut, intreg, adevar, certitudine intr-o viata perfect normala!

Vinerea Mare, mazarea fiarta si bucuria Deniei

Da, e o zi cu multa incarcatura emotionala si cu amintiri din micutul Dorohoi.

Saptamana Mare intotdeauna insemna vacanta petrecuta cu mama, pregatirea pentru Invierea Domnului, si seri petrecute la Denii.

Prima mea vizita la biserica a fost intr-o duminica, pe cand aveam 7-8 ani, cand mama l-a fortat pe unul din frati sa ma ia cu el. Ma uitam fascinata la picturi, admiram cladirea in imensitatea ei, si incercam sa diger comportamentul straniu al celor din jur. Si acum imi amintesc, cum fratele meu se simtea jenat de umirea mea in fata lui Dumnezeu. 
Parintii ma indemnau sa merg la biserica in fiecare duminica, singura, ei simtindu-se prea batrani si obositi pentru a ma insoti. Nu mi-a explicat nimeni ce rol are, ce reprezinta fiecare icoana, ce insemnatate are fiecare sarbatoare. Am dedus pe parcurs, cu fiecare reintalnire, si mi-am creat din biserica un refugiu cand casa in care locuiam nu mai era acasa.

Deniile din Saptamana Mare le asteptam cu sufletul la gura, pentru ca scapam de sarcini, de teme, si ma strecuram impreuna cu prietenele din cartier, printre cei mari. In inocenta mea de copil, savuram emotiile ce ma cuprindeau cu fiecare dintre cantarile bisericesti, fara a le cauta sensul, fara a deslusi tainele lor.

Dar dintre toate, cea din Vinerea Mare era cea mai asteptata.

Incepeam ziua facand curat in intreaga casa, apoi ma strecuram in bucatarie si ajutam la taierea legumelor pentru salata bouef. Aveam sarcini si dimensiuni precise pentru fiecare dintre legume ( in salata mea, toate sunt inegale J ), si la sfarsit, adaugam mazarea prefiarta din borcan- primeam cateva linguri de mazare intr-o canita de cafea, niciodata cat imi doream, pentru ca stricam proportiile calculate de mama (astazi am mancat o conserva de mazare in amintirea inghititurilor in sec ). 

Seara, ne strangeam doua-trei fete in fata blocului, la ora stabilita, si incantate mergeam la denie. Niciodata nu aveam cartea cu cantarile din Vinerea Mare, dar ne lipeam in fata altarului de alt grup de fete, si asteptam cu sufletul la gura sa inceapa. Nu am cuvinte sa descriu acele sentimente ce ma inaltau la cer si ma coborau printre ceilalti , cu fiecare vers, cu fiecare cuvant. In simplitatea mea de a percepe chinurile Lui, sacrificiul și Invierea Lui , varsam lacrimi pe ascuns, si nu indrazneam sa ma gandesc sincer si profund cum si eu L-am rastignit.

Dupa ce inconjuram biserica de trei ori, cand ma intorceam in biserica, cutezam sa cer sanatate si intelegere intre ai mei.

De cand, acasa nu mai e langa parinti, am impletit rutina si traditiile cu comfortul meu psihic. Astazi curatenia a fost finalizata de Tania, iar salata boeuf e cu mazare din belsug.

Ma infioara gandul reintalnirii cu tatal meu alaturi de Hristos…

Notițe de subsol

            Mereu la poli opuși, echilibrul nu se mai arată. Atât de simplu, și totusi atât de greu…  în definirea unei noi stări, folosirea termenilor în opoziție, dă o valoare fiecarui sentiment, cu mult mai puternică decât doar în înșirarea lor.

            Și totuși, ceva ce mă pune în dificultate, indiferent de mediul în care mă învârt: unde se încheie egoismul și începe altruismul? Unde pot fi etichetată ca fiind de o speță joasă, și de ce nu pot fi considerată doar ca urmând instinctul- bucuria- dragostea- viața proprie?! În ce moment, fericirea celor din jur înalță altruismul în ochii voștri într-atat încât nu mai contează ce ascunde zâmbetul de complezență?!

            Natura umană mă îndeamnă atât de solemn să nu uit că locul meu este printre cei asemenea mie. Implicit, o bună adaptare presupune o renunțare la propriile nevoi, dar într-atât încât să nu îți pierzi autenticitatea. Echilibrul mereu în procesul de cântărire presupune o înțelepciune cu mult superioară oricăror cuvinte.

            Oricum ar fi, absurdul își face din nou loc. În fiecare părticică din mine, care luptă prea mult în a gândi puțin și a simți mai mult.

Sa fii profesor

Nu vreau sa ma gandesc si sa analizez sistemul de invatamant, clasele supraaglomerate, lipsa materialelor didactice, lipsa de colaborare intre scoala si parinti, si multe altele care fac din scoala romaneasca asemenea unei familii disfunctionale.

Ma gandesc la meseria aleasa. De mine, si de altii asemenea mie. Oare am stiut eu ce presupune cu adevarat sa fiu profesor? Teoria ca teoria, fragmentata si indosariata prin biblioteci. Dar practica?! Cea care te pune in fata faptului implinit, in care ti se ofera sansa sa sustii dezvoltarea cognitiva, dar mai ales cea emotionala a unui copil?!

Auzisem la un moment dat pe o colega spunand :" Sa reusesti sa ii tii motivat o ora intreaga, asta inseamna pedagogie." Atat adevar! Pentru unii poate insemna un efort urias sa tii interesat elevul o ora, sa captezi atentia si sa ii vezi dorinta in a te vedea, curiozitatea in a afla mai multe, respectul pentru ceea ce tu esti- profesorul lui si prietenul matur pe care poate conta. Pentru altii, totul vine de la sine, intr-un mod atat de natural. In ambele cazuri, alegerea de a fi profesor este cea corecta.

Dar ma intreb, cum e oare pentru cei care simt ca e un cosmar sa intre la ore, care s-au saturat sa fie creativi, care nu pot renunta la bagajul cu frustrari si suparari, care nu pot intelege comportamentul elevului si motivul ascuns in spatele acestuia…? Daca simti ca e o corvoada profesia aleasa, si singura ta motivatie e salariul din data de 10, de ce iti faci atat de mult rau singur? Si mai mult decat atat, de ce nu te gandesti la modul in care alegerea ta profesionala afecteaza atatea suflete? E in natura umana sa fii egoist si sa faci alegeri in functie de confortul personal, si totusi daca te iubesti atat de mult, nu te mai chinui facand ceva ce nu te face fericit!

Stiu ca sunt profesor pentru ca asta imi doresc sa fiu, si asta ma face fericita.

In ultimile zile, mai mult decat niciodata m-am gandit la ce inseamna asta. Nu stiu daca e influenta media, sau faptul ca fiecare ora petrecuta cu un copil imi da motive sa reflectez la ce am facut, care va fi pasul urmator si cel mai important, in ce masura prezenta mea il influenteaza. Am emotii inaintea fiecarei ore, asemenea unui actor care urca pe scena. Uneori, oricat de mult m-as fi pregatit inainte, totul se naruie pentru ca nu am luat in calcul starea emotionala a elevului. Si atunci, improvizez. Din amalgamul teoretic si practic, reusesc sa ma adaptez lui. Ne cantarim amandoi pana cand ne echilibram. Si atunci totul e atat de cursiv, si regenerant.

Stiu ca sunt profesor pentru ca asta imi doresc sa fiu, si asta ma face fericita.

Oare ei de ce sunt profesori?!

Un zbor lin

A vorbi despre viata ca despre un ciclu este deja un cliseu.

 Totul pare atat de lipsit de originalitate cand stau si ma gandesc, si incerc sa gasesc cuvintele potrivite pentru a exprima ce simt, ce gandesc- toate deja spuse. Originalitatea vine din mine, din modul in care eu ma raportez la experientele mele, la etapele vietii mele.

In mica copilarie, timpul parea inexistent, de neperceput, toate fiind inmagazinate intr-un camin , cu multa joaca. Crescand, timpul mi se definea doar in termenii de acum , in acest moment.

Deja la pubertate si la adolescenta, puteam sa inteleg prezentul doar prin prisma amintirilor si a viselor . In categoria adultului, trecutul se amprenta prin fiecare gest in relatia cu ceilalti, meseria aleasa depindea de abilitatile dobandite candva, dar aveam inca control a ce preconiza ziua de maine – poate de aici si planificarile financiare si familiale.

Inca nu am incheiat aceasta decada, dar transformarile interioare sunt tot mai evidente. Si ciclul vietii, dupa atat de mult urcus, tinde sa revina la mine, eu cu mine, in care ma simt, ma cunosc, ma iubesc. E o etapa dificila- viata  mea  pare uneori o prapastie, si nu reusesc sa prind curajul in a  lasa frau liber emotiilor. Ma arunc, plutesc si apoi ma infior de trecut si ma agat de orice pot. E o cale simpla, sa neg, sa ma prefac ca nu a existat, ca nu am fost acolo, ca nu a fost vina mea. Dar cand revin la mine prin ea, reusesc sa ma inteleg si sa ma accept.

 

Un zbor lin. Posibile escale, dar cu siguranta sunt aproape de destinatie.

 

Notite

Ani, zeci de ani, in familia mea s-au perindat modele parentale atat de comune inincat as spune ca nu difera modelul ales de parintii mei de cel al bunicii.

Timpuri vechi, straine de mine, dar altfel nu imi explic de ce exista atatea asemanari intre amintirile si emotiile copilariei, a adolescentei.. Nu amintesc de traume, doresc constient sa refuz a crede ca un parinte face voit rau propriului copil. Vorbesc de inabusirea comunicarii prin autoritate, de drepturi castigate doar in functie de varsta, de stimulare cognitiva si oprimarea creativitatii, de blandetea oferita per gramaj.

Pot trai in ignorare cat doresc, insa exista si varianta de a accepta ce a fost. Astfel (ma) voi ierta cu adevarat.

Nu caut scuze, si nici explicatii.

Nu sunt capabila sa gestionez emotii care nu sunt ale mele.  De fapt, desi poate mi-am trait jumatate din viata, nu stiu sa imi definesc trairile fara sa ma oglindesc in cel de langa mine. E un adevar pe care mi-l marturisesc . Un prim pas in a distruge o traditie incarcata de frustrari si neajunsuri sufletesti.

Si deschid impreuna cu ea un cerc al sigurantei.

Catre domnul primar!

Domnule primar al Lugojului,

 

Stiu sigur ca dupa mandate multiple, ati invatat deja cateva date istorice despre localitatea de care ar trebui sa aveti grija. Ma refer desigur si la pozitionare pe harta, clima, locuri turistice de prin apropriere, chestii de baze care le stie si un copil de clasa a 2. Stiti si ca trece un rau prin Lugoj, numit Timis? Nu vreau sa va jignesc, doar ca imi lasati impresia ca nu va plimbati pe jos prin acest sat de vacanta ( cica asa il numesc timisorenii). Cum? Adica sa lasati masina cea scumpa si soferul in fata casei, si sa luati Lugojul la pasi marunti. E minunat, si exact Timisul il face sa fie atat de diferit intr-un mod frumos fata de alte orase.  

Eu, spre deosebire de dumneavoastra,  ma ghidez dupa zicala – Mersul pe jos face piciorul frumos. Ador sa ma plimb, mai ales spre seara, cand e mai racoare si peisajul capata alte nuante. Nu am cuvinte sa va explic totusi dezgustul meu creat de guvernarea dumneavoastra. Ce legatura are una cu alta? Poate ati putea dumneavoastra sa ii ajutati:

- pe tinerii ( cu mai putin de 7ani de acasa) care mananca cate doua kilograme de seminte pe seara, in fiecare seara, in alt loc decat cel care l-au lasat plin de coji cu o zi inainte

- pe domnii si domnitele cu caini care scot patrupetul la cacuta, si ignora faptul ca in iarba inalta de juma de metru se joaca si copii

- pe dependentii de tigari care isi lasa mucurile nepasatori impreuna cu sticla de cola pe ambele parti ale zidului

Si poate gasim si masina aia de tuns iarba in spatele garajului dumneavoastra si o imprumutam si noi, nu de alta dar in curand cei de la etajul 1 nu vor mai avea priveliste spre Timis.

Dezamagitor, draga domnule primar, si nici nu am apucat sa va povestesc de parcurile din Lugoj, unde pe langa cele amintite anterior mai sunt si pedofilii, bautorii burtosi de bere la ceas de amiaza, si nisipul de la locul de joaca, de unde lipseste nisipul, dar gasim toata alimentatia boschetarilor de acum doua saptamani.

Va rog, luati aminte, dincolo de functia de primar, sunteti locuitor al acestui oras!

Haideti sa ne facem fiecare treaba de cetateni, dar si cea in care am fost pusi!

Felicitari totusi pentru fantana arteziana, creaza niste curcubee grozave!

Semnez EU



P.S: Sa nu uit sa va intreb- e permis sa traversam orasul cu motocicleta cu 100 km / h ? Dar cu masina? Sau politia locala nu e in legatura cu dumneavoastra?!



 

 

Fii libera, draga mea, si te rog, invata-ma si pe mine sa fiu!

Ma uit cu atat drag la tine - cum te aranjezi in oglinda, cum iti alegi cu atentie hainele si accesoriile, si cum, pozand, planifici singura ce ai vrea sa faci. Da, a trecut timpul, sunt constienta ca nu mai esti bebelusa mamii, dar uimirea si bucuria extrema ma invaluie de fiecare data cand ma uit cu adevarat la tine.

            Constientizez totusi, ca desi au trecut doar 4 ani, mi-am pus amprenta asupra ta, si eu, si tati, si buni, si toti copiii pe care deja ii admiri si ii declari prieteni pe vecie. Inceputul e aici, acum, si ma rog de sufletul tau pur sa nu te lasi influentata de nimicuri, de inutilitati si tipare doar pentru a face parte din grup, din scoala, din societate, din ceva.

Am mai spus ca nu consider ca te poate invata cineva cu adevarat ce inseamna sa fii parinte, eventual te poate insoti pe drumul parcurs si atunci cand cazi, sa gasesti solutii. Si acum imi amintesc, ca desi am fost un copil linistit, in mine mocnea cu adevarat un vulcan de dorinte, de aspiratii, de credinte. As gresi enorm daca as spune ca ai mei le-au distrus, dar regulile si limitele transmise genetic si educativ, din tata in fiu, cat si cele ale grupului social m-au modelat. Creativitatea era inlocuita cu adaptarea la profesor, hobby-urile erau mofturi copilaresti fara viitor, iar comunicarea deschisa a mea, ca si om cu drepturi egale, era pusa sub semnul varstei si al incompatibilitatii cu experienta mea de viata. Toate, le regasesc si acum in sistemul educativ, dar si la locul de joaca. Deocamdata ma limitez doar la aceste aspecte, doar cu ele ne confruntam.

Stiu ca eu ti-am insuflat deja anumite valori, dar si anumite temeri si frustrari.Toate ale mele, primite si inmagazinate in timp. Dar draga mea, nu asculta de mama ! Nu asculta de tata! Nu asculta de nimeni!

Asculta de tine, de ce simti tu, de ce vrei tu, de ce iti place tie! Ma rog sa iti dea Dumnezeu sanatate sa te conturezi singura, pisica- printesa-regina- Tania- Gabriela! Inevitabil, iti vor cere sa renunti la tine pentru ei si sa faci ce nu iti  place. Descopera-te in profunzimea ta, si ia din tot ce intalnesti ce iti este cu adevarat de folos- acum. Lasa viitorul si povestile despre griji, creaza din prezent un trecut frumos, si viitorul va fi al tau!

Eu iti sunt alaturi, merg pe langa tine cat timp imi vei permite! Tu intinde mana, si te voi ajuta! Sa ma ierti pentru tot ce am naruit fara sa vreau, si sa ma dojenesti oricand! Vorbeste-mi, ia-ma in brate si indeparteaza-te in ritmul tau. Eu te voi urma.

Fii libera, draga mea, si te rog, invata-ma si pe mine sa fiu!

 

Ce-ar fi daca?!...

Ma intreb de ce pare atat de greu sa fii om bun si te gandesti mereu cum sa tragi mai mult pentru tine?!...atentie, zambete, declaratii, cadouri, aprecieri, raspunsuri sincere, toate par sa ti se cuvina de la mama naturii- toate ca un drept innascut! Ceilalti in raport cu tine, si tu cu bratele deschise sa primesti!

Oare cum ar fi lumea asta daca in loc sa asteptam, ne-am porni singuri

… in loc sa dictam, ne-am supune si am astepta sa vedem de ce ni s-a cerut un lucru

… in loc sa vorbim, am asculta ce are de spus cel din fata noastra

… in loc sa ne incretim fruntile si sa strambam din nas, am zambi si ne-am accepta limitele personale

… in loc sa ne prefacem, chiar sa fim sinceri

… in loc sa barfim, sa ne rugam

… in loc de invidie, sa oferim iubire  si intelegere

Lista e nelimitata si pare ireala.

Sunt constienta ca exact conditia de om ne determina sa fim si egoisti, si neputiinciosi, si invidiosi. Dar sa nu uitam ca am primit darul divin de a fi asemenea Lui. Tot ce s-a pierdut pe drumul de la nastere pana in prezent poate fi recuperat si imbogatit prin credinta!

            Eu, mai neputiincioasa decat tine, si mai dezechilibrata emotional in acest moment decat tine sau tine, nu sunt si nu voi fi nicicand in masura sa te judec. Recunosc, vorbeste gura inainte ca mintea sa digere gandul, si sufar apoi constienta ca imi e greu sa fiu ce El si-a dorit pentru mine.  Dar cand tu, fara sa te cunosc, ma apreciezi desi nu merit, constientizez ca vezi un potential ce parea inexistent. Regret, tac, vorbesc dar cat sa imi cer iertare din toata inima, si apoi incep mai sigura ca niciodata o noua lupta pentru a fi demna de fiecare om pe care il intalnesc, demna de cei care imi sunt alaturi in fiecare pas, si inainte si inapoi, demna de Cel care ma tine in viata mea de curcubeu!