miercuri, 27 ianuarie 2010

Alergand, pe langa tine...

Aceiasi pasi monotoni m-au adus in fata ta, cu forta bucuriei de a te vedea si cu durerea orgoliului de a te suporta. Batranul timp ne aseaza promoroaca peste ochii incercanati si ne ia singurul aspect care dadea o nota realitatii : glasul celui drag. Aspirata de tine si de tot ce reprezinti in mintea mea, ma complac proprie-mi povesti, crezand ca vei face parte si tu din ea, chiar din acea clipa.
Ce e mai trist dintre toate bucuriile serii e ca am ucis arcul ce ma facea sa sar si bratele ce ti le deschideai cu intelegere. Stupid, am turnat din ganduri pe el, pe alocuri ca un copil ce se joaca cu batul in ghiveciul mamei fara sa inteleaga cat rau ii face acelei flori inclinate. Am chicotit ca ne iubim pana cand ti s-a facut sete. Targuiala a fost cu folos pentru primele doua batai ale ochilor.
Ascult de tine, glas languros, si ratacesc in cautarea oazei mult gandite…nu aud, nu vad, nu pot regasi miscarile ample, ma multumesc cu stationarea langa un tramvai.
Vantul se inalta furios, iar armura naturii ma incolteste cu nepasare pentru tristul meu suflet. Lacrimile imi aduc o noua luminare si imi gasesc bratele insagerate si arcul nostru topit printre degete ca apa ce spala chipul meu banal.

Cum e posibil sa fii atat de dezamagit de propria-ti fiinta desi mainile iti sunt legate la spate cu cea mai aspra sarma cu putinta?!!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu