Cândva am avut totul...

Tindem să căutăm în ceilalți ceea ce nu găsim în noi.
Ne naștem plini de dragostea lui Dumnezeu, și pe parcursul vieții pierdem esența lucrurilor simple. Și construim goluri, frânturi cu fiecare pas pe care îl facem fără El. Și atunci când punem capul pe pernă, și o lacrimă coboară încet pe obraz, întrebând De ce înainte de a se usca, atunci realizăm pustietatea ce zace în noi.
Și pentru că jocul vieții nu ia sfârșit fără curse abrupte, în toiul dimineții găsim puterea de a o lua de la capăt, căutând speranțe.
În noi, în cei de lângă noi și în fantasme ale neputinței noastre omenești. Nimic greșit , atât timp cât picătura de viu umple dumnezeiește.
Tindem să căutăm în ceilalți ceea ce nu găsim în noi, și e atât de trist când noi am avut totul...

Spune-mi ce doresti sa faci cu viata ta, Maria?

˶ O viata fara probleme nu e o viata normala " , parafrazandu-l pe dl. Dafinoiu, folosind negatia.

Nu as putea defini viata mea ca fiind una atipica, insa cu siguranta sta ceva ascuns in gena mea care ma macina zilnic in a identifica perfectiunea. Perfectul, absolutul, intregul, adevarul, certitudinea. Toate imi scapa zilnic printre degete si cand le simt, ma intristez. Stiu, pare absurd, o lupta fara finalitate. Insa daca ma privesc putin din exterior, realizez ca de fapt toate acestea creaza normalitatea din viata mea: disputele, infrangerile, luptele interioare. Tine doar de felul in care vreau sa nuantez ce vad!

Atunci reiau in forma corecta: O viata cu probleme e o viata normala!

Imi recunosc pentru prima data : viata mea e una normala!

Sunt o mare linistita in prima parte a zilei, si un butoi cu pulbere in mediul placut de acasa.

Sunt matura in situatiile vietii de zi cu zi, dar in mine urla o copila neimplinita, dornica de evadare.

Doresc sa fiu profesionista in ceea ce fac si sa ma ridic la nivelul asteptarilor, dar sunt ratacita de multe ori in drumul parcurs.

Ramane totusi contradictia vietii interioare cu cea a vietii exterioare, in care mi se cere sa respect anumite standarde pentru a ma incadra intr-o familie, un serviciu, o societate. As ramane singura daca as transfera sacul meu de nemultumiri si frustrari pe prieteni, as pierde locul de munca daca as ceda pentru o clipa urletului. Poate da, poate nu. Certitudinea din nou lipseste, dar riscul inca nu mi-l pot asuma.

Si atunci, sa distrug molia care a distrus generatii, una dupa alta, poate fi cel mai dificil aspect al vietii mele. Aleg sa ratacesc , decat sa stagnez. Prefer sa caut solutii, decat sa ingrop o problema.

Astazi am gresit, am pierdut, am acceptat. Poate e sansa mea sa invat noi pasi spre perfect, absolut, intreg, adevar, certitudine intr-o viata perfect normala!

Vinerea Mare, mazarea fiarta si bucuria Deniei

Da, e o zi cu multa incarcatura emotionala si cu amintiri din micutul Dorohoi.

Saptamana Mare intotdeauna insemna vacanta petrecuta cu mama, pregatirea pentru Invierea Domnului, si seri petrecute la Denii.

Prima mea vizita la biserica a fost intr-o duminica, pe cand aveam 7-8 ani, cand mama l-a fortat pe unul din frati sa ma ia cu el. Ma uitam fascinata la picturi, admiram cladirea in imensitatea ei, si incercam sa diger comportamentul straniu al celor din jur. Si acum imi amintesc, cum fratele meu se simtea jenat de umirea mea in fata lui Dumnezeu. 
Parintii ma indemnau sa merg la biserica in fiecare duminica, singura, ei simtindu-se prea batrani si obositi pentru a ma insoti. Nu mi-a explicat nimeni ce rol are, ce reprezinta fiecare icoana, ce insemnatate are fiecare sarbatoare. Am dedus pe parcurs, cu fiecare reintalnire, si mi-am creat din biserica un refugiu cand casa in care locuiam nu mai era acasa.

Deniile din Saptamana Mare le asteptam cu sufletul la gura, pentru ca scapam de sarcini, de teme, si ma strecuram impreuna cu prietenele din cartier, printre cei mari. In inocenta mea de copil, savuram emotiile ce ma cuprindeau cu fiecare dintre cantarile bisericesti, fara a le cauta sensul, fara a deslusi tainele lor.

Dar dintre toate, cea din Vinerea Mare era cea mai asteptata.

Incepeam ziua facand curat in intreaga casa, apoi ma strecuram in bucatarie si ajutam la taierea legumelor pentru salata bouef. Aveam sarcini si dimensiuni precise pentru fiecare dintre legume ( in salata mea, toate sunt inegale J ), si la sfarsit, adaugam mazarea prefiarta din borcan- primeam cateva linguri de mazare intr-o canita de cafea, niciodata cat imi doream, pentru ca stricam proportiile calculate de mama (astazi am mancat o conserva de mazare in amintirea inghititurilor in sec ). 

Seara, ne strangeam doua-trei fete in fata blocului, la ora stabilita, si incantate mergeam la denie. Niciodata nu aveam cartea cu cantarile din Vinerea Mare, dar ne lipeam in fata altarului de alt grup de fete, si asteptam cu sufletul la gura sa inceapa. Nu am cuvinte sa descriu acele sentimente ce ma inaltau la cer si ma coborau printre ceilalti , cu fiecare vers, cu fiecare cuvant. In simplitatea mea de a percepe chinurile Lui, sacrificiul și Invierea Lui , varsam lacrimi pe ascuns, si nu indrazneam sa ma gandesc sincer si profund cum si eu L-am rastignit.

Dupa ce inconjuram biserica de trei ori, cand ma intorceam in biserica, cutezam sa cer sanatate si intelegere intre ai mei.

De cand, acasa nu mai e langa parinti, am impletit rutina si traditiile cu comfortul meu psihic. Astazi curatenia a fost finalizata de Tania, iar salata boeuf e cu mazare din belsug.

Ma infioara gandul reintalnirii cu tatal meu alaturi de Hristos…

Notițe de subsol

            Mereu la poli opuși, echilibrul nu se mai arată. Atât de simplu, și totusi atât de greu…  în definirea unei noi stări, folosirea termenilor în opoziție, dă o valoare fiecarui sentiment, cu mult mai puternică decât doar în înșirarea lor.

            Și totuși, ceva ce mă pune în dificultate, indiferent de mediul în care mă învârt: unde se încheie egoismul și începe altruismul? Unde pot fi etichetată ca fiind de o speță joasă, și de ce nu pot fi considerată doar ca urmând instinctul- bucuria- dragostea- viața proprie?! În ce moment, fericirea celor din jur înalță altruismul în ochii voștri într-atat încât nu mai contează ce ascunde zâmbetul de complezență?!

            Natura umană mă îndeamnă atât de solemn să nu uit că locul meu este printre cei asemenea mie. Implicit, o bună adaptare presupune o renunțare la propriile nevoi, dar într-atât încât să nu îți pierzi autenticitatea. Echilibrul mereu în procesul de cântărire presupune o înțelepciune cu mult superioară oricăror cuvinte.

            Oricum ar fi, absurdul își face din nou loc. În fiecare părticică din mine, care luptă prea mult în a gândi puțin și a simți mai mult.

Sa fii profesor

Nu vreau sa ma gandesc si sa analizez sistemul de invatamant, clasele supraaglomerate, lipsa materialelor didactice, lipsa de colaborare intre scoala si parinti, si multe altele care fac din scoala romaneasca asemenea unei familii disfunctionale.

Ma gandesc la meseria aleasa. De mine, si de altii asemenea mie. Oare am stiut eu ce presupune cu adevarat sa fiu profesor? Teoria ca teoria, fragmentata si indosariata prin biblioteci. Dar practica?! Cea care te pune in fata faptului implinit, in care ti se ofera sansa sa sustii dezvoltarea cognitiva, dar mai ales cea emotionala a unui copil?!

Auzisem la un moment dat pe o colega spunand :" Sa reusesti sa ii tii motivat o ora intreaga, asta inseamna pedagogie." Atat adevar! Pentru unii poate insemna un efort urias sa tii interesat elevul o ora, sa captezi atentia si sa ii vezi dorinta in a te vedea, curiozitatea in a afla mai multe, respectul pentru ceea ce tu esti- profesorul lui si prietenul matur pe care poate conta. Pentru altii, totul vine de la sine, intr-un mod atat de natural. In ambele cazuri, alegerea de a fi profesor este cea corecta.

Dar ma intreb, cum e oare pentru cei care simt ca e un cosmar sa intre la ore, care s-au saturat sa fie creativi, care nu pot renunta la bagajul cu frustrari si suparari, care nu pot intelege comportamentul elevului si motivul ascuns in spatele acestuia…? Daca simti ca e o corvoada profesia aleasa, si singura ta motivatie e salariul din data de 10, de ce iti faci atat de mult rau singur? Si mai mult decat atat, de ce nu te gandesti la modul in care alegerea ta profesionala afecteaza atatea suflete? E in natura umana sa fii egoist si sa faci alegeri in functie de confortul personal, si totusi daca te iubesti atat de mult, nu te mai chinui facand ceva ce nu te face fericit!

Stiu ca sunt profesor pentru ca asta imi doresc sa fiu, si asta ma face fericita.

In ultimile zile, mai mult decat niciodata m-am gandit la ce inseamna asta. Nu stiu daca e influenta media, sau faptul ca fiecare ora petrecuta cu un copil imi da motive sa reflectez la ce am facut, care va fi pasul urmator si cel mai important, in ce masura prezenta mea il influenteaza. Am emotii inaintea fiecarei ore, asemenea unui actor care urca pe scena. Uneori, oricat de mult m-as fi pregatit inainte, totul se naruie pentru ca nu am luat in calcul starea emotionala a elevului. Si atunci, improvizez. Din amalgamul teoretic si practic, reusesc sa ma adaptez lui. Ne cantarim amandoi pana cand ne echilibram. Si atunci totul e atat de cursiv, si regenerant.

Stiu ca sunt profesor pentru ca asta imi doresc sa fiu, si asta ma face fericita.

Oare ei de ce sunt profesori?!

Un zbor lin

A vorbi despre viata ca despre un ciclu este deja un cliseu.

 Totul pare atat de lipsit de originalitate cand stau si ma gandesc, si incerc sa gasesc cuvintele potrivite pentru a exprima ce simt, ce gandesc- toate deja spuse. Originalitatea vine din mine, din modul in care eu ma raportez la experientele mele, la etapele vietii mele.

In mica copilarie, timpul parea inexistent, de neperceput, toate fiind inmagazinate intr-un camin , cu multa joaca. Crescand, timpul mi se definea doar in termenii de acum , in acest moment.

Deja la pubertate si la adolescenta, puteam sa inteleg prezentul doar prin prisma amintirilor si a viselor . In categoria adultului, trecutul se amprenta prin fiecare gest in relatia cu ceilalti, meseria aleasa depindea de abilitatile dobandite candva, dar aveam inca control a ce preconiza ziua de maine – poate de aici si planificarile financiare si familiale.

Inca nu am incheiat aceasta decada, dar transformarile interioare sunt tot mai evidente. Si ciclul vietii, dupa atat de mult urcus, tinde sa revina la mine, eu cu mine, in care ma simt, ma cunosc, ma iubesc. E o etapa dificila- viata  mea  pare uneori o prapastie, si nu reusesc sa prind curajul in a  lasa frau liber emotiilor. Ma arunc, plutesc si apoi ma infior de trecut si ma agat de orice pot. E o cale simpla, sa neg, sa ma prefac ca nu a existat, ca nu am fost acolo, ca nu a fost vina mea. Dar cand revin la mine prin ea, reusesc sa ma inteleg si sa ma accept.

 

Un zbor lin. Posibile escale, dar cu siguranta sunt aproape de destinatie.

 

Notite

Ani, zeci de ani, in familia mea s-au perindat modele parentale atat de comune inincat as spune ca nu difera modelul ales de parintii mei de cel al bunicii.

Timpuri vechi, straine de mine, dar altfel nu imi explic de ce exista atatea asemanari intre amintirile si emotiile copilariei, a adolescentei.. Nu amintesc de traume, doresc constient sa refuz a crede ca un parinte face voit rau propriului copil. Vorbesc de inabusirea comunicarii prin autoritate, de drepturi castigate doar in functie de varsta, de stimulare cognitiva si oprimarea creativitatii, de blandetea oferita per gramaj.

Pot trai in ignorare cat doresc, insa exista si varianta de a accepta ce a fost. Astfel (ma) voi ierta cu adevarat.

Nu caut scuze, si nici explicatii.

Nu sunt capabila sa gestionez emotii care nu sunt ale mele.  De fapt, desi poate mi-am trait jumatate din viata, nu stiu sa imi definesc trairile fara sa ma oglindesc in cel de langa mine. E un adevar pe care mi-l marturisesc . Un prim pas in a distruge o traditie incarcata de frustrari si neajunsuri sufletesti.

Si deschid impreuna cu ea un cerc al sigurantei.

Catre domnul primar!

Domnule primar al Lugojului,

 

Stiu sigur ca dupa mandate multiple, ati invatat deja cateva date istorice despre localitatea de care ar trebui sa aveti grija. Ma refer desigur si la pozitionare pe harta, clima, locuri turistice de prin apropriere, chestii de baze care le stie si un copil de clasa a 2. Stiti si ca trece un rau prin Lugoj, numit Timis? Nu vreau sa va jignesc, doar ca imi lasati impresia ca nu va plimbati pe jos prin acest sat de vacanta ( cica asa il numesc timisorenii). Cum? Adica sa lasati masina cea scumpa si soferul in fata casei, si sa luati Lugojul la pasi marunti. E minunat, si exact Timisul il face sa fie atat de diferit intr-un mod frumos fata de alte orase.  

Eu, spre deosebire de dumneavoastra,  ma ghidez dupa zicala – Mersul pe jos face piciorul frumos. Ador sa ma plimb, mai ales spre seara, cand e mai racoare si peisajul capata alte nuante. Nu am cuvinte sa va explic totusi dezgustul meu creat de guvernarea dumneavoastra. Ce legatura are una cu alta? Poate ati putea dumneavoastra sa ii ajutati:

- pe tinerii ( cu mai putin de 7ani de acasa) care mananca cate doua kilograme de seminte pe seara, in fiecare seara, in alt loc decat cel care l-au lasat plin de coji cu o zi inainte

- pe domnii si domnitele cu caini care scot patrupetul la cacuta, si ignora faptul ca in iarba inalta de juma de metru se joaca si copii

- pe dependentii de tigari care isi lasa mucurile nepasatori impreuna cu sticla de cola pe ambele parti ale zidului

Si poate gasim si masina aia de tuns iarba in spatele garajului dumneavoastra si o imprumutam si noi, nu de alta dar in curand cei de la etajul 1 nu vor mai avea priveliste spre Timis.

Dezamagitor, draga domnule primar, si nici nu am apucat sa va povestesc de parcurile din Lugoj, unde pe langa cele amintite anterior mai sunt si pedofilii, bautorii burtosi de bere la ceas de amiaza, si nisipul de la locul de joaca, de unde lipseste nisipul, dar gasim toata alimentatia boschetarilor de acum doua saptamani.

Va rog, luati aminte, dincolo de functia de primar, sunteti locuitor al acestui oras!

Haideti sa ne facem fiecare treaba de cetateni, dar si cea in care am fost pusi!

Felicitari totusi pentru fantana arteziana, creaza niste curcubee grozave!

Semnez EU



P.S: Sa nu uit sa va intreb- e permis sa traversam orasul cu motocicleta cu 100 km / h ? Dar cu masina? Sau politia locala nu e in legatura cu dumneavoastra?!



 

 

Fii libera, draga mea, si te rog, invata-ma si pe mine sa fiu!

Ma uit cu atat drag la tine - cum te aranjezi in oglinda, cum iti alegi cu atentie hainele si accesoriile, si cum, pozand, planifici singura ce ai vrea sa faci. Da, a trecut timpul, sunt constienta ca nu mai esti bebelusa mamii, dar uimirea si bucuria extrema ma invaluie de fiecare data cand ma uit cu adevarat la tine.

            Constientizez totusi, ca desi au trecut doar 4 ani, mi-am pus amprenta asupra ta, si eu, si tati, si buni, si toti copiii pe care deja ii admiri si ii declari prieteni pe vecie. Inceputul e aici, acum, si ma rog de sufletul tau pur sa nu te lasi influentata de nimicuri, de inutilitati si tipare doar pentru a face parte din grup, din scoala, din societate, din ceva.

Am mai spus ca nu consider ca te poate invata cineva cu adevarat ce inseamna sa fii parinte, eventual te poate insoti pe drumul parcurs si atunci cand cazi, sa gasesti solutii. Si acum imi amintesc, ca desi am fost un copil linistit, in mine mocnea cu adevarat un vulcan de dorinte, de aspiratii, de credinte. As gresi enorm daca as spune ca ai mei le-au distrus, dar regulile si limitele transmise genetic si educativ, din tata in fiu, cat si cele ale grupului social m-au modelat. Creativitatea era inlocuita cu adaptarea la profesor, hobby-urile erau mofturi copilaresti fara viitor, iar comunicarea deschisa a mea, ca si om cu drepturi egale, era pusa sub semnul varstei si al incompatibilitatii cu experienta mea de viata. Toate, le regasesc si acum in sistemul educativ, dar si la locul de joaca. Deocamdata ma limitez doar la aceste aspecte, doar cu ele ne confruntam.

Stiu ca eu ti-am insuflat deja anumite valori, dar si anumite temeri si frustrari.Toate ale mele, primite si inmagazinate in timp. Dar draga mea, nu asculta de mama ! Nu asculta de tata! Nu asculta de nimeni!

Asculta de tine, de ce simti tu, de ce vrei tu, de ce iti place tie! Ma rog sa iti dea Dumnezeu sanatate sa te conturezi singura, pisica- printesa-regina- Tania- Gabriela! Inevitabil, iti vor cere sa renunti la tine pentru ei si sa faci ce nu iti  place. Descopera-te in profunzimea ta, si ia din tot ce intalnesti ce iti este cu adevarat de folos- acum. Lasa viitorul si povestile despre griji, creaza din prezent un trecut frumos, si viitorul va fi al tau!

Eu iti sunt alaturi, merg pe langa tine cat timp imi vei permite! Tu intinde mana, si te voi ajuta! Sa ma ierti pentru tot ce am naruit fara sa vreau, si sa ma dojenesti oricand! Vorbeste-mi, ia-ma in brate si indeparteaza-te in ritmul tau. Eu te voi urma.

Fii libera, draga mea, si te rog, invata-ma si pe mine sa fiu!

 

Ce-ar fi daca?!...

Ma intreb de ce pare atat de greu sa fii om bun si te gandesti mereu cum sa tragi mai mult pentru tine?!...atentie, zambete, declaratii, cadouri, aprecieri, raspunsuri sincere, toate par sa ti se cuvina de la mama naturii- toate ca un drept innascut! Ceilalti in raport cu tine, si tu cu bratele deschise sa primesti!

Oare cum ar fi lumea asta daca in loc sa asteptam, ne-am porni singuri

… in loc sa dictam, ne-am supune si am astepta sa vedem de ce ni s-a cerut un lucru

… in loc sa vorbim, am asculta ce are de spus cel din fata noastra

… in loc sa ne incretim fruntile si sa strambam din nas, am zambi si ne-am accepta limitele personale

… in loc sa ne prefacem, chiar sa fim sinceri

… in loc sa barfim, sa ne rugam

… in loc de invidie, sa oferim iubire  si intelegere

Lista e nelimitata si pare ireala.

Sunt constienta ca exact conditia de om ne determina sa fim si egoisti, si neputiinciosi, si invidiosi. Dar sa nu uitam ca am primit darul divin de a fi asemenea Lui. Tot ce s-a pierdut pe drumul de la nastere pana in prezent poate fi recuperat si imbogatit prin credinta!

            Eu, mai neputiincioasa decat tine, si mai dezechilibrata emotional in acest moment decat tine sau tine, nu sunt si nu voi fi nicicand in masura sa te judec. Recunosc, vorbeste gura inainte ca mintea sa digere gandul, si sufar apoi constienta ca imi e greu sa fiu ce El si-a dorit pentru mine.  Dar cand tu, fara sa te cunosc, ma apreciezi desi nu merit, constientizez ca vezi un potential ce parea inexistent. Regret, tac, vorbesc dar cat sa imi cer iertare din toata inima, si apoi incep mai sigura ca niciodata o noua lupta pentru a fi demna de fiecare om pe care il intalnesc, demna de cei care imi sunt alaturi in fiecare pas, si inainte si inapoi, demna de Cel care ma tine in viata mea de curcubeu! 

Oglinda mata

Oamenii buni nu sunt buni pentru a transmite dragoste celor din jur si pentru a face o lume mai calda intr-o vreme de iarna. NU! Sunt buni pentru a decadea in rolul de prosti in ochii celor ce se joaca de-a puterea. DA! Intr-un ciclu infinit, in care nimeni de fapt nu stapaneste si niciunul nu stie cum sa depasesca rolul de marioneta, adevarata povara este dusa de cei care, in bunatatea lor, sunt magarii lui Pacala. O lume fara Pacala ar fi lipsita de divertisment. Si totusi, sa faci  haz de prostia altora nu te omeneste, ci te incurca si mai tare in propriile ite.

Legile nu sunt facute pentru a crea o ordine si o structura unei societati in continua dezvoltare. NU! Sunt create pentru a argumenta intr-un stil idiot, de ce magarii cara bagajele lui Pacala si nu si le cara singur. Nici forta, nici cele 4 picioare, nici spatele aplecat nu il fac pe magar un bun caraus- doar lipsa adaptarii lui la legile omenesti.

Acum ma intreb, pentru ce a fost creata lumea mea? Nu lumea in genere. Lumea mea. Eu, in egoismul meu, caut un rost al unui zbucium tampit. Viata fiecaruia e un roller coaster, in care, adeseori, radem când ar trebui sa plangem, si ne deprimam când primim in sfarsit un elan. Cursul pe care mi l-am ales nu a fost raportat la cele doua categorii anterior stabilite. Ci prin fiecare alegere facuta, inca de când refuzam un fel de mancare si apoi pe când am optat pentru alt gen de cariera decat cel confortabil. Nu e mostenirea unei incapatanari, poate e un strop din Dumnezeu, dar sigur e ceva irepetabil si inadaptabil unei lumi cu legi si carausi!

As vrea sa fie Craciunul in fiecare zi!

 

 

Hmm… Crengutele de brad se simt in toata casa, luminitele se perinda pe tavan si bradul asteapta cuminte sa se umple de cadouri.

Pentru mine e cel mai frumos sentiment ce ma invaluie acum- cel de cand eram copil si  ma zvarcoleam cumplit sa adorm, si apoi nu puteam sa cred ca au sosit si zorile, si bradul se inclina sustinut doar de cadouri.

 Eu in fata bradului, incapabila de rabdare, ci doar de euforie, … asta sunt eu si acum! Poate din acest motiv as vrea sa fie Craciun in fiecare zi! Si cred ca e posibil! Prin hocus-pocus, magia Craciunului sa se reverse pe fiecare zi din an, iar noi sa nu lasam tot pe umerii lui, sa fim noi Mos Maria, Mos Dana, Mos Catalina, Mos Irina sau Mos TU, toti cei buni si darnici!

 Acum, in clipa aceasta ma simt extrem de fericita! Pentru mine, ultimile zile, din ultimile saptamani au fost zile de Craciun si inca mai pot duce fericire pana dupa Anul Nou! In fiecare zi, cineva a fost Mos Craciun pentru mine! Am intins mana, si am cerut sa fiu ajutata sa pasesc cu usurinta alaturi de copiii. In schimb, am primit mai mult, zambete, imbratisari si cadouri pentru ei.
 Astazi, cand am deschis ochii, un munte de cadouri ma astepta. De fapt, pe ei, pentru ei. Pe niciunul nu scria Maria. Niciunul nu imi era destinat mie! Doar lor! Dar euforia ce m-a cuprins, depaseste cu mult asteptarile, pentru ca am simtit dragostea cu care a fost impachetat fiecare, sacrificiul prin care altii au ales si pentru ei, si m-am regasit in fiecare copil!

Cuvintele sunt de prisos cand te gandesti la  simplitatea cu care bucuria vine, cand il pui pe Dumnezeu in tot ceea ce faci... Nu stiu daca v-am zis, sunt fericita si fericirea mea e minuscula pe langa cea a lor, datorita voua! Multumesc!  

 

 

Multumesc!

Am inceput sa port ceas prin anul doi de facultate, si totusi pana putin dupa majorat am avut program de armata, strict si cu permisie ocazionala spre niciodata. Vara trebuia sa perind pe langa bloc, in caz ca se uita mama pe geam sa ma vada, si inainte sa ticaie ceasul spre ora 22.00 trebuia sa intru in casa. Dupa ce se schimba ora, logic la ora 21.00. Daca intarziam chiar si un minut, nici o justificare nu era valabila, amandoi ma asteptau in fata usii, ma verificau mai intai din cap pana in picioare daca nu am vanatai, daca nu sunt muscata de vreun caine sau vreun iubit, si daca nu miros a tigari (nici acum nu stiu dupa ce ma ghidam cat e ora, avand in vedere ca nu aveam nici ceas, nici telefon, si nici nu locuiam langa primarie).  Inainte sa ajung la etajul IV spuneam de vreo doua ori “Tatal nostru”, poate, poate a inceput vreo emisiune sau au adormit si au pierdut notiunea timpului.

Poate acesta este motivul pentru care imediat ce m-am vazut inscrisa la facultate, am cautat mereu sa fiu ocupata, si sa nu respect un program de masa/ de somn/ de viata. A nu se intelege ca am incercat tot ce nu am avut ocazia, tot stateam cu umbra tatalui in spate, respirand greoi si amintindu-mi sa evit tot ce mi-ar strica sanatate/ psihic/ respect de sine. In 5 ani m-am inscris in asociatii/ fundatii, am cautat sa ma implic in diverse proiecte, terorizam voluntarii cu sedinte organizatorice la 7 seara, si trageam de timp cu orice ( jocuri, discutii libere, consiliere), poate, poate depasesc si astazi ora de culcare J

Au fost 5 ani agitati, in care am cunoscut oameni deosebiti si in care nu am realizat nici un procent din ce mi-am propus. Cand mi-am schimbat singura cursul vietii, nu am facut-o constient. Credeam ca ritmul pe care mi l-am creat, ma va insoti mereu, indiferent unde locuiesc, sau din ce grup social fac parte. Si uite ca a venit Grauntel si mi-a rasturnat toate planurile, m-a pus la punct. De cand am nascut-o, am inceput sa port non-stop un ceas primit in dar. Stiam la ce ora s-a culcat, la ce ora a facut si ce a facut… ma transformasem intr-o carte de matematica cu un ceas drept semn. Nu pot sa zic ca nu am incercat sa revin la ce era inainte, m-as minti urat. Dar timpul nu mai era de partea mea, ci doar pentru ea. Si a fost potrivit asa! Singurul regret, ce ma strangea constant in spate, era stangacia cu care incercam sa fiu parte din bucuriile cersite. Melancolica, doar perioada studentiei parea sa se plieze pe implicarea in evenimente sociale.   

Acum, cand ma separ cateva ore pe zi de Grauntel, reinvii, renunt la ceas, il ascund in geanta, si imi umbla mintea hai-hui. Saptamana aceasta, cu sprijinul unor oameni deosebiti, am invatat ca nu ar trebui sa existe impedimente in a o oferi ajutor atunci cand cineva tine o mana intinsa spre tine. Daca ai simtit pana acum ca sunt motive suficiente pentru care sa nu oferi, singur ti le-ai creat, dar asta nu le face si reale. Am ras, am plans de emotii, am chiuit si am rabufnit si mai ales, in limitele a ce sunt (si ei, si eu), am primit cate un zambet de multumesc.

Acum, si eu vreau sa multumesc tuturor celor care ma sprijina si imi arata jumatatea plina a paharului; si mai ales, voua, iubirile mele dintotdeauna si pentru totdeauna, care ma lasati sa stau peste program!

Nu e usor sa fii om mare.

Nu e usor sa fii om mare. De fapt, e cel mai dificil aspect al vietii.

Sa daruiesti fara sa planifici -ocazional, zilnic, o data pe an, sau la sfarsit de ciclu, dar inspiratia ta de moment sa fie “Dumnezeu prin tine”.

Sa te daruiesti, uitand de tine, doar revigorandu-te cu bucuria celui de langa tine. Sa fii atent la detalii, sa te organizezi, sa te cizelezi, sa suferi si sa te indoiesti constant de ceea ce faci, doar pentru ca perfectiunea din imperfectul de tine sa se transforme in omenie.

Smerenia sa se confunde cu umilinta- amandoua vor parea in ochii lor ca fiind nascute din prostie, dar secretul tau nici tie sa nu ti-l divulgi.

Sa nu judeci, desi esti crucificat! Dimineata te trezesti cu un sfert de ora inaintea tuturor, tragi sertarul si alegi o masca- stii ce fel de zi vei avea, cu ce te vei confrunta, si totusi puritatea ti-ai pierdut-o cu mult inainte sa vorbesti cursiv. Asa sunt si eu, cum crezi ca e el?

Sa fii maleabil precum copacul ce se lasa mangaiat de vant si ploi. Ai crede ca soarta si mama te-au modelat frumos, ca ai parcurs treptele educatiei si piscul e in mainile tale. Nu vrei sa fii arogant, dar chiar ai avea motive sa fii. Si totusi, daca inchizi ochii, si te lasi ghidat cu incredere, dupa primele imbratisari ce te vor speria, te vei redescoperi- nimicul tau va parcurge un nou labirint.

Sa intorci si celalat obraz, si sa zambesti cu dragoste. Ai si uitat de cate ori linistea ti-ai gasit-o in tipat,iar agitatia ti-ai potolit-o prin lacrimi. Te-ai catarat pe spinarea obosita a celuilalt, ai strans totul si ai ascuns de ochii altora, si ai inghitit reprosurile cu ciuda ca te-au prins. Astfel, cand altii iti iau rolul pentru o clipa, accepta cu demnitate ca ai posibilitatea sa ti se intoarca tot ce ai facut; timpul tau nu a trecut, acum incepe, de tine depinde cum iti accepti conditia de om printre oameni.

Deschide-ti sufletul si permite-I sa intre, asteapta deja de prea mult timp!

In lipsa de somn

Nu-s departe zilele in care relaxarea mi-o gaseam in a fi observator al vietii celui de langa mine.

Ma asezam pe banca din mijlocul parcului, si ca un ceasornic, fiecare suflare era un nou ticait. Inspiram odata cu ea, expiram prin el, imi luam vitaminele din mancarea lui, ma acopeream cu hainele ei. Fiecare gest dintre cei doi il interiorizam maxim prin prisma a ce traisem candva. Emiteam judecati de valoare, sufeream inzecit, desi nu stiam decat un ticait de ceas.

Astazi, printre cateva cutii prafuite, uite ca am gasit si un ceas uitat in timp, cu mult pierdut de atat spatiu. Nu cred ca a fost stricat, a fost mereu disponibil. Dar reintalnirea cu el a fost o explozie de emotii, ganduri, interese...ale celor care au trecut prin fata ochilor mei inchisi, ale tale cand m-ai strigat si am refuzat sa te aud, ale ei cand a vrut sa ma iubeasca si am privit-o cu o superioritate prosteasca.

Bine v-am regasit!

Mi-ar fi placut sa fiu profesoara!

Inca din perioada facultatii, profesoara de practica ne sublinia, intr-un mod evident, cat de putin remunerata e aceasta profesie, categoria de elevi cu care lucrezi (copii cu deficiente, fara control fizic si psihic, murdari si batjocoriti inainte de toate de statul roman) . Toate imi treceau pe langa ureche- eram fascinata de ei, de cum erau avizi dupa atentie si cum explodau de cata dragoste acumulasera in toti anii. Ma vedeam la catedra, imi ticluiam planuri, proiecte interactive, cat mai aproape de fantasticul povestilor din copilarie. Nu conta ce zicea ea, profesoara cu zeci de ani de experienta , nu conta mentalitatea scolii, a colegilor sau a parintilor mei care ma compatimeau pentru meseria aleasa. Simteam ca printre ei sunt eu ...

 Si uite ca la terminarea facultatii, intr-o inspiratie de moment, am fost la examenul de titularizare si am trecut. Scoala in care "m-am nimerit" a fost o palma dura peste fata. Nu, nu de la copii- ei erau aceiasi, desi altii. Aceiasi dragoste, aceiasi intensitate in trairi, mereu copii, indiferent de varsta.

 In schimb, scoala, cadrele didactice, nivelul la care fiecare isi facea treaba, modul in care erau umiliti acesti copii, cum purtau povara de a se fi nascut - o mare dezamagire. Am incercat sa ma incadrez nerenuntand la ce-mi doream sa fiu, profesorul ghid in viata. Desi am primit continuitate, si as fi putut sa raman, nu am facut-o . Cand am renuntat la posibilitatea de a mai lucra ca si profesor, am facut-o fara sa ma gandesc de doua ori - ma indragostisem si stiam ca e singura sansa de ma intregi sufleteste.

Au trecut patru ani scolari de atunci. Am fost intrebata de ce nu mai incerc...am invocat diverse scuze: bani, timp, eforturile inutile, lipsa de ajutor in cresterea propriului copil. Au fost si incercari - una esuata, una nefinalizata.

Si in acest an, tot in inspiratie de moment si cu imbold si cu sustinere, am reincercat exemanul de titularizare. Prima etapa a fost o renastere- ce intalnisem in practica facultatii, ce traisem in practica ca si profesor, toate nemultumirile si teama de a ma zbate intr-o lume lipsita de interes pentru acesti copii, au fost rasturnate cand am intrat in aceasta scoala din Lugoj. Pe langa aspectul ingrijit, organizarea salilor de curs si claritatea cu care oricine poate observa cum se desfasoara o ora, ornarea claselor si materialele didactice puse la dispozitie, locul de activitati din curtea scolii... totul, dar mai ales copiii... ei erau aceiasi, dar cu mult diferiti- erau iubiti si se vedea asta. AVEAU HAINE!! Stiu, suna stupid, dar daca intalneam acesti copii pe strada m-as fi gandit ca urmeaza o scoala de masa si ca se intalnesc cu parintii la coltul scolii. Sunt atat de multe zambete oferite de scoala in ansamblul ei, e un impuls la : DA, SE POATE! Orice copil are dreptul la educatie si la integritate si respect ca om al societatii!

Inca nu stiu daca voi primi sansa de ma alatura scolii- e o dorinta imensa de a face ceva, de a scoate ce e mai bun din mine prin acesti copii. 

Nu am cum exprima mai bine aceasta dorinta decat printr-un citat al lui Petre Tutea : "Mi-ar fi placut sa fiu profesor. Profesorul este fabricant de oameni. Profesorul seamana cu un tamplar ca ia un lemn murdar din noroi, il spala si il face mobila de lux."

Despre cum sa te simti important

In ziua de astazi 28 de ani inseamna o viata de om; nu intram in detalii, insa toata viata mea m-am gandit, am cantarit si am evaluat ce inseamna sa te simti important, si cum sa pastrezi acest sentiment. 

Cand eram copil, credeam ca adultii sunt cei importanti in aceasta lume, cei ce au puterea de a controla si crea . Intre timp am inclinat balanta in sens invers.

Cand am crescut, am inteles ca ceea ce alegi sa faci, cum iti relevi pasiunile si te folosesti de ele zi de zi, te pot ajuta sa te simti un om important. 

A functionat un timp... dar imi lipsea iubirea. Si asa m-am intors la ideea de familie. Cand nu mai esti de capul tau, nu mai prinzi fluturi la orice ora din zi, si te mai trezesti si reponsabil de viata din viata ta, atunci senzatia de important se iroseste pana sa iti dai seama.

…

Ma imbat intr-un parfum fin, ignor orice neregula, si realizez ca importanta a fost constant cu mine: de cand Dumnezeu m-a rupt din El si m-a trimis pe pamant, si pana acum, cu inceput de riduri, fire albe, dar viabila prin cei ce m-au intalnit, prin cei care inca ma pomenesc intr-o rugaciune, prin tine, care ai incalcat orgolii si prin toti cei care, cu iubirea lor, imi creaza rostul printre cei de aici si de acolo. 

Prin voi si eu…

Nasul in vant, zambet tamp si un sincer "Multumesc!"

Unu, doi, trei, si ...

Si pornim atat de frumos la drum! Exact ca atunci cand te pregatesti cu avant sa sari, sa alergi, sa iei lumea in piept, asa au trecut acesti trei ani! Si viata alaturi de tine prinde conturul unui curcubeu.
Din incapatanarea de a face totul de una singura, din regretul unui suport raportandu-ma la ceilalti, s-a nascut maturitatea de accepta lucrurile asa cum sunt. Tu, iubirea mea mica (vorba vine, ca de fapt oferi cu mult peste cat merit), ma reinventezi si anulezi tot ce ma umbreste.
 Ii multumesc lui Dumnezeu pentru dragostea ta si il rog, din dragostea Lui pentru mine, sa ma tina cat mai mult la tine in brate, langa tine, si apoi in umbra unui copac urmarindu-te cum pleci spre fetita ta!

Idolii adolescentei mele

O vorba din popor, stupid de inteleapta, spune ca parintii si fratii nu ti-i alegi. Nimic gresit! 

In inocenta mea, cand invatam sa ma rog cu sufletul, dincolo de cartea de rugaciuni a bunicii, ma rugam indeosebi sa fiu un copil bun, pentru mama si tata, crezand ca eu sunt motivul certurilor lor. Ma rugam sincer sa fiu o sora buna pentru fratii mei, sa ma fac demna de ei. In perioada aceea, a pubertatii cum spun unii, idolatrizam tot ce era familie, ignoram ce acum vad, si ma bucuram de ce era frumos in cei din jur. Inca imi amintesc cum asteptam cu sufletul la gura venirea zilei de vineri, cand, unul dintre frati se intorcea de la facultate, negresit cu o ciocolata in buzunar pentru "cea mica". Printre alte amintiri, ma vad in dormitorul incarcat de mobila si haine, ascultand Queen la un casetofon vechi, ce rula caseta doar cu ajutorul batului de chibrit. Felul lui de a simti muzica, imi zbarceste si acum pielea cand reascult acele melodii. Despre ai mei ar fi atat de multe de zis, imi explodeaza sufletul doar cand indraznesc sa deschid usa copilariei si sa ii vad pe ei, si eu cu ei.

Fara sa insist, as vrea sa amintesc si de ei, nasii de botez. Tatal meu, in fixurile lui, ma ruga mereu sa ii vizitez, sa nu care cumva sa uit sa le spun de ce elev model sunt ( nimic adevarat), sa le scriu felicitari si sa nu inchid nicicand ochii ignorand respectul pe care il merita. Da, in cultura romaneasca/ ortodoxa, simplul fapt de a boteza un copil sau de a cununa un cuplu, impune un respect si o datorie morala pentru tot restul vietii. Asa au fost invatati ai mei, asa au incercat sa imi insufle si mie. Ce sa zic?! In ziua de astazi, mi se par mai degraba niste formalitati de dragul petrecerilor.

 Insa cand ma gandesc la dragii mei nasi, nici nu stiu cum sa deschid gura fara sa simt ca ii jignesc cumva. Cat eram mica, adoram sa merg la ei de sarbatori; practic, asteptam sa vad acelasi brad, cu aceleasi ornamente, dar care se impunea atat de maiestruos an de an. Si sa nu uitam, ouale umplute.Mama, niciodata, nu facea oua umplute! Niciodata! Insa, nana, sarut'mana, mereu ceream a doua portie, chit ca mama ma certa din priviri. 

Am crescut, imi doream sa ma deschid mai mult fata de ei, sa devin a casei, dar mereu imi era atat de rusine. Intram in pamant rosie din cap pana in picioare de fiecare data cand nanu' spunea o gluma, sau cand ea ma servea in cescuta de cafea cu miere de albine. Pana cand ce idee geniala i-a venit tatalui meu: sa faci meditatie cu nasica acasa, nu de alta sa nu cumva sa nu iei bacu'!! Simteam ca era un calvar sa incerc sa ii fac tatalui meu pe plac, sa ma ridic la nivelul asteptarilor lui si a nasilor, si mai ales sa par desteapta, ca inteleg ce mi se explica! Desi pare amuzant, si acum am rosu in obraj cand ma gandesc ca din camera de meditatie imi amintesc doar de cubul colorat si de ticaitul ceasului. In detrimentul a cat m-am straduit sa fiu si un elev bun, recunosc ca acum, cand ma apropii de 28 de ani, cele mai multe lipsuri le am la chimie. Nu pentru ca nasica nu ar fi o profesoara buna! Dimpotriva, ea alaturi de parintii ei au fost un model pentru ce mi-am dorit eu in familia mea.

...

Poate, maica, pare ca in batranetile mele, nu mai sunt la moda cu idolii ce si-i formeaza adolescentii. 

Nici un regret! Doar un suspin, ca nu mi-am gasit puterea sa marturisesc o dragoste si un respect pentru cei ce au scos ce e mai bun in mine. De rau, sa nu vorbim... 

Un alt inceput!

Ii astepti, ii programezi mai nou, ii doresti cu ardoare, te bucuri de sosirea lor pe lume, ii devorezi pana la un an, te autoeduci odata cu cresterea lor, si ajungi la un moment dat, din zi, din saptamana sau luna, sa iti doresti un ragaz, un respiro, crezand ca poti redeveni ce ai fost, tu. 

Vine si acel moment, cel in care iti dau ignore, si isi vad de drumul ales. 

Eu inca nu am ajuns pana acolo, mai avem de asteptat, ma rog sa fie cel putin vreo 15 ani, insa astazi am avut un moment de respiro pentru ca am reincercat sa ne adaptam "sistemului": prima zi din gradinita pentru a doua oara in acest an scolar. Cam greu de explicat, insa si mai dificil este sa imi explic cum ma pot napadi atatea emotii , valuri de ganduri, griji, ipoteze si rezolvari. Stiu ca si pentru ea a fost ciudat, de neinteles de ce nu am ramas sa o urmaresc din umbra cum fac de obicei, insa pare mai matura si mai putin afectata decat mine. 

Fara sa fiu egoista, eu sunt cea care "sufera" pentru fiecare schimbare care detroneaza rutina la care lucrez 

atat de intens. Aveti idee cum e sa ai posibilitatea sa faci tot ce ti-ai dorit- sa citesti, sa pictezi, sa creezi, sa gatesti, sa ...  ceva- in liniste?! Fara mieunat, fara intrebari, fara constantul "mami, mami, ce-i aia?"? E placut, mi-am ascultat gandurile cu atentie, mi-am detronat teorii, am savurat cafeaua cu ochii inchisi, am alungat furnici, am rearanjat vesela...si abia au trecut 20 minute. Secunda cu secunda, 4 ore cat pentru cei aproape 3 ani de nedespartit. 

Oricum ar fi, e un inceput de luni frumos, cu zambete si lacrimi, cu noi prietenii, un alt inceput!